„Libertatea de exprimare nu trebuie să devină ofensatoare“

În urma atentatului terorist de la redacția revistei satirice din Paris, s-au ridicat mai multe discuții despre libertatea de exprimare. Până unde poate merge libertatea presei? Prof. dr. Mihai Coman, directorul Școlii doctorale de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București, susține că libertatea de exprimare nu se poate dezvolta fără anumite limite, altfel ar conduce la haos, la abuzuri, la caracter antisocial și antiuman.
Putem vorbi de anumite limite în libertatea de exprimare, în general, și în libertatea presei, în special?
Bineînțeles, toate lucrările teoretice clasice și toate manualele pentru studenți, arată clar că libertatea de exprimare nu poate să se dezvolte fără anumite limite. Sau dacă anulăm aceste limite ea conduce la haos, la abuzuri, la, să zicem, fenomene care la capătul lor pot să aibă un caracter antisocial și antiuman. Este evident că libertatea de exprimare are niște limite, și acestea sunt legate de alte valori la fel de importante, cum ar fi toleranța, respectul față de ceilalți și mai putem enumera și altele.
Atunci, respectarea credinței, a religiei celorlalți, poate fi considerată o limită a libertății presei, nu?
Da, aici se face, de obicei, o confuzie între diferitele forme ale libertății de exprimare. Una este libertatea de exprimare a opiniilor, care este un drept inalienabil al oricărui cetățean, și alta este libertatea de exprimare a unei instituții care este presa. Or, ceea ce se uită este că în mod normal jurnaliștii sunt cei care își limitează propria lor libertate de exprimare pentru a permite libertatea de exprimare a celorlalți. Jurnalismul acela care nu se manifestă prin atitudini subiective, care dă dreptul de exprimare tuturor celorlalte părți, de la omul simplu la liderul politic, este cel care facilitează exprimarea celorlalți. Tendința este să se creadă că jurnaliștii ar avea un drept sacru și deasupra tuturor altor drepturi de a spune orice. Or, ceea ce, repet, spun toate lucrările de specialitate este mult mai subtil. Jurnalistul își limitează propria libertate pentru a permite exprimarea celorlalți. La care ar trebui să adăugăm, apoi, diferența între alte două forme de libertate. Libertatea de acces la informații, care este esențială pentru jurnalist, și libertatea de opinie, care este ceva diferit. Și, în sfârșit, o altă axă de opoziție între, să zicem, sfera largă a genurilor de informare și sfera, la fel de largă, a unor genuri sau formate, sau cum vreți să le numiți, de opinie și de umor, care deja sunt într-o altă zonă, și nu sunt atât de mult legate de presă, cât de forme culturale mai variate, de la film la muzică, la spectacol teatral, gestual ș.a.m.d. Și ele nu pot fi puse toate la un loc cu furca.
Și atunci, până unde poate merge această libertate de exprimare?
Ea trebuie să meargă până la punctul în care manifestarea ei nu este dăunătoare pentru manifestarea libertății celuilalt. Deci noi nu trebuie să uităm că sunt lucruri care dau identitate, între care și religia, dar și alte tipuri de valori, lucruri care sunt foarte adânc în inima unor indivizi sau în inima, să zicem, a unor civilizații, a unor culturi, iar pe acestea nu poți să le pui pe același plan cu alte lucruri, cu acestea trebuie să te porți cu o foarte mare responsabilitate. În cazul care este foarte discutat, nu ar fi fost nici o problemă dacă caricaturile, ca expresie a unor opinii, nu?, a unei anume imagini despre lume, se refereau la instituții, se refereau la persoane care ocupă o funcție în instituție sau la lideri politici sau militari laici. Dar se opreau acolo și nu afectau elementele care țin de credință. Pentru că același lucru, dacă îl întoarce, ar stârni o reacție de nemulțumire, dacă ar fi aplicat, să spunem, celor care sunt de religie creștină sau de religie hindusă, sau de altă formă de religie. Deci, nu este o chestie unilaterală aici, ci, de oriunde ar pleca această exprimare, ea trebuie să se oprească atunci când afectează elemente care țin de cele mai profunde, mai intime convingeri și credințe.
Normele deontologice ale presei din România ce spun despre această problemă a libertății presei?
În România există multe coduri deontologice și imaginați-vă cum ar fi să ai o țară cu mai multe coduri ale circulației, într-un județ un cod, în alt județ alt cod. Noi nu stăm deloc bine din acest punct de vedere. Dar oricum, codurile există, afirmă aceste valori, chiar ele sunt luate după modele occidentale și în marea lor parte atrag atenția sau sesizează această nuanță precizând că nu libertatea de exprimare este o valoare, dar ea nu trebuie să fie dusă înspre exces și înspre discriminarea sau atacarea valorilor și reprezentărilor care sunt sensibile pentru diferite grupuri sociale.
Putem vorbi de o diferență între normele deontologice din România și cele din Europa și în special cele din Franța?
Nu, pentru că la noi s-a mers după modelul european. Diferența ar putea să fie între cele de la noi și cele de pe continentul nord-american, unde lucrurile sunt extrem de stricte și extrem de riguroase, și unde aspectul deontologic este esențial. Deci, acolo, de multe ori profesionalism este sinonim cu comportament deontologic. La noi, de foarte multe ori, se consideră că dacă încalci unele norme, totuși ești profesionist, și aici se mai iartă, ceea ce în fapt nu este de iertat. Dar, iarăși mă întorc, noi nu avem de-a face în acest caz cu o chestiune legată de libertatea de exprimare în sensul esențial, adică acces la informație și exprimarea opiniilor. Noi avem aici de-a face cu niște produse care țin de categoria unui gen mai aproape de literatură decât de jurnalism, care este umorul. Și este tragic când ceea ce ține de ficțional începe să aplice cu referire la ceea ce ține de realitatea foarte vie, foarte cotidiană. Pentru că, iarăși, mai este de adăugat faptul că în Franța există o populație foarte numeroasă de confesiune islamică care este integrată, care are niște drepturi, și atunci, a avea un atac permanent la adresa acestor categorii te face să crezi că ești mai aproape de un produs, de o ideologie extremistă și discriminatorie și chiar ofensatoare. Adică lucrurile ar trebui puse și în contextul mai larg, în contextul social-politic sau al diversității etnice. De aceea, presa americană este un model în perspectiva acestei sensibilități față de diferențe în așa fel, încât nici o formă de manifestare a libertății de exprimare să nu devină ofensatoare. Toată problema ar sta aici.
Credeți că se va schimba ceva în presa, în jurnalismul din România, din Europa sau din Occident, în urma acestui act terorist?
Nu, el este un incident tragic și de neiertat, adică nu reprezintă o formă de a rezolva problema. Dar asemenea evenimente au mai existat de-a lungul timpului, sigur că ele au condus la manifestări de stradă, la proteste, poate la dezbateri în interiorul profesiei, dar nu cred că acest lucru va produce o schimbare și, iertați-mă, mai ales în România, unde standardele profesionale și deontologice nu constituie o preocupare, nu spun prioritate, nici măcar o preocupare pentru majoritatea celor care lucrează în breaslă.
Eu mă gândeam poate la o apropiere de modelul american, cu un respect mai mare față de religie și valori…
Nu cred. Așa ar trebui să fie, dar nu am sentimentul că ne îndreptăm în această direcție. A fost un moment când am crezut că ne îndreptăm în această direcție, dar acum se pare că mișcarea e mai degrabă browniană, nu există o coerență de aspirații profesionale.
(diac. George ANICULOAIE, sursa: Ziarul Lumina)