Liberalism și dezvoltare

Motto:
În climatul creat de liberali se poate respira spiritual și se poate progresa material, valorile mișcându-se nederanjate de nimeni.
(Petre Țuțea, 1990)
România se apropie de încheierea unei perioade de patru ani de creștere economică susținută; o rată de 7-8 % creștere anuală a PIB-ului înseamnă, realmente, un succes macroeconomic cu totul deosebit.
Oricât de partinică ar fi poziția unui analist când evaluează comparativ perioada 2000-2004 cu 2004-2008, pur și simplu el nu poate să ignore „detaliul” invocat anterior.
Dacă dorim o evaluare obiectivă asupra unor indicatori macroeconomici pentru România (ignorând deliberat datele publicate de INS), conform datelor UNCTAD, PIB-ul era de 75,5 mld. USD la finele lui 2004, pentru a ajunge la circa 165 mld. USD la finele lui 2007; pentru 2008 toate prognozele sunt și mai optimiste întrucât vom depăși procentul de 8% creștere economică. În plus, pentru aceeași perioadă, ponderea bugetului de stat în total PIB a crescut de la circa 25%(2004) la circa 39%(2008), cu toate consecințele ce derivă de aici pentru educație, administrație, investiții, dezvoltare etc.
Vom remarca faptul că, pentru prima dată, România este inclusă în statisticile UNCTAD în grupa „țărilor dezvoltate”, după ce, pe parcursul a peste o jumătate de secol, toate organismele internaționale localizau România în grupul „țărilor în curs de dezvoltare”. Ce concluzii se pot degaja de aici?
Este binecunoscut faptul că politicile liberale aplicate cam peste tot în lume, începând cu anii ’60 și până în prezent, au condus în mod direct/nemijlocit la creștere economică și prosperitate pentru cetățenii din țările occidentale.
Exemplul cel mai cunoscut este dat de Margaret Thatcher și reformele liberale inițiate de ea în anii ’80, în Marea Britanie; măsurile „dure” de privatizare și deschidere a economiei britanice au condus la rezultate neașteptate chiar și pentru cei mai severi critici ai acelor măsuri; după un deceniu de la inițierea acelor politici liberale, rezultatele înregistrate de Anglia în competiția globală au fost peste așteptări.
În mod oarecum similar putem invoca exemplul unor țări precum SUA, Canada, Franța, Germania, Japonia sau Coreea de Sud, întrucât fiecare au recurs la politici liberale în ultimele 4-5 decenii!
Doctrina liberală și politicile macroeconomice asociate ei s-au dovedit a fi mai performante, prin însăși conținutul lor, cel puțin prin comparație cu orientările politice „de stânga”. Mai precis, este definitoriu nu atât grupul de persoane și/sau echipa ce constituie puterea executivă dintr-o țară, cred eu, cât mai ales doctrina și politicile macroeconomice promovate de forța politică ce sprijină un anumit Executiv.
Dacă vom reveni la situația României și perioada ultimilor patru ani, este suficient să ne imaginăm care ar fi fost performanța Executivului în această perioadă, în ipoteza (ușor absurdă, este adevărat!) în care dl. Traian Băsescu ar fi „lipsit” de pe scena politică; este vorba de situația ipotetică în care ar fi lipsit atacurile zilnice/săptămânale dinspre Palatul Cotroceni înspre Palatul Victoria! Într-o astfel de ipoteză, dincolo de ineditul ei, logica elementară ne spune că orice Executiv ar fi fost cu mult mai eficient, întrucât s-ar fi putut focaliza pe problemele majore ale economiei românești.
De ce lucrurile se prezintă diferit? Întrucât și funcționarea unui sistem democratic într-o țară impune a se plăti un anumit „cost”! Totuși, dacă rămânem la datele concrete ce definesc economia românească din ultimii patru ani, este suficient să invocăm două decizii macroeconomice. Prima măsură este cea prin care s-au majorat, succesiv, pensiile acordate în România, deși acum circa 1 an de zile dl. Băsescu spunea că nu există resurse pentru creșterea cu 40% a pensiilor; domnia sa a blocat aproape 2 luni promovarea legii în discuție, pe motiv de lipsă de resurse financiare; bugetul actual al asigurărilor sociale arată că s-a obținut un excedent de circa 0,3 milioane Euro, urmare a creșterii numărului de salariați la 5,5 milioane.
A doua măsură, cu impact major pentru deceniile ce vor urma în România, este faptul că față de 3,4% din PIB, s-au alocat pentru prima dată 6% din PIB pentru educație! Consecințele acestei măsuri vor fi însă pe deplin vizibile peste 7 sau 10 ani!