În politica românească, avem partide ghidate de un singur lider – gen PRM, PC sau, mai nou, PNG –, avem partide cu mai mulți lideri – UDMR sau, de ceva vreme, PSD – și avem, în fine, partide în care liderul este piesă anexă și în care ceea ce contează este aripa, gruparea, facțiunea de moment. În ultima categorie intră, categoric, PNL. Din 1990 și până azi, liberalii au schimbat președinți aproape cât toate celelalte partide mari la un loc. Și asta nu ar fi nimic – dacă fiecare președinte ar fi venit în liniște și ar fi plecat la fel. Dar tradiția mai nouă a liberalilor cere altceva: fiecare președinte vine pe un fond de criză și, mai apoi, este înlăturat prin paricid – adică prin uciderea (simbolică, desigur) a tatălui, a liderului de mai ieri.
O notă surprinzătoare în PNL o reprezintă persistența mitului Salvatorului. În PNL, începând chiar cu 1990, s-au succedat numai salvatori. Primul a fost R. Câmpeanu, venit din exterior pentru a revitaliza vâna amorțită a liberalismului în era postcomunistă. Când Câmpeanu a devenit stânjenitor pentru orientarea generală a partidului, salvarea a venit de la mai tinerii săi colegi – Cataramă, H. Rusu ș.cl. – iar următorul salvator a fost M. Ionescu-Quintus, care a pacificat pe moment apele și a păstorit partidul în revenirea în Parlament. În 2000, când PNL-ul putea ieși de pe scenă asemenea PNȚCD-ului, salvatorul s-a numit V. Stoica. Peste alți doi ani, în august, când liderul în funcție atunci își vedea scăzând capitalul de susținere din partid, noul salvator a fost Th. Stolojan – pentru următorii doi ani. Iar în octombrie 2004, la retragerea din cursă, silită de împrejurări, a liderului de moment, soluția salvatoare pentru o continuitate fără probleme (sau așa părea atunci) a fost găsită în persoana lui C. Popescu Tăriceanu.
Cred că o simte toată lumea: dacă ar fi fost capabil să canalizeze spre exterior toată energia pe care și-o consumă în lupte fratricide și paricide între aripile salvatorilor care s-au succedat, PNL ar fi ajuns de mult cel mai puternic partid al țării. Dar poate că farmecul liberalismului românesc tocmai acesta este: o continuă zvâcnire, un freamăt fără pauză, o confruntare eternă.
Liberal eu însumi, nu am scris acest text pentru a spune de care parte (cred că) se află dreptatea. Ca unul care a intrat în PNL atras de idei și nu de oameni, nu pot decât să văd, încă o dată, că ideile, ele, nu înșeală niciodată. Oamenii au făcut-o și o vor mai face. Ceea ce se întâmplă acum nu este o premieră. Aș spune doar că acum peisajul s-a mai complicat puțin: pe lângă cei doi președinți (unul fost, altul actual, și fiecare la vremea lui, cum spuneam, un fel de salvator), aflați în conflict deschis, a mai apărut un salvator suplimentar – ministrul Flutur – care încearcă să încline balanța. La ora la care scriu, conflictul e în plină desfășurare: premierul i-a cerut ministrului să demisioneze. Orice oră poate aduce noi evoluții. Un lucru e sigur: printre liberali, este imposibil să te plictisești!
