Printre preocupările mele zilnice se numără și cea de șofer. Aș renunța cu dragă inimă la ea. Nu am ce face. Ca să ajung la cabinet trebuie să folosesc hârbul din dotare. Îmi pun speranța în tânăra generație. Sunt sigur că vor reuși să inventeze teleportarea. Între doi pokemoni sau între două festivaluri de așa-zisă muzică. Până atunci însă, mă bucur de minunata infrastructură a orașului.
Luna august. Lună în care mulți dintre cei care muncesc în străinătate se întorc în țară. Normal, numărul mașinilor se dublează sau chiar triplează. Circuli bară la bară. Hipermarketurile sunt ticsite de tot felul de oameni. Parcările sunt arhipline. În plin exod, ce credeți că se întâmplă? Bingo. Se asfaltează. Pe caniculă. Să stai la cozi. Să aștepți până un nea Caisă îți întoarce fața verde a panoului cu care dirijează el circulația. Apoi încep lucrările la canale, care de cele mai multe ori nu sunt la nivelul străzii. Alte blocaje. Alți nervi. Alte stricăciuni pe la suspensii. În sfârșit, treci și peste asta.
Doar că nu s-a terminat calvarul. Eu unul nu înțeleg de ce o anumită minte creață a conceput borduri atât de înalte. Dai cu spatele, nu le vezi. Le iei în plin. Faci o curbă, la fel. Ai toate șansele să vizitezi atelierele de reparații. Ca să nu mai vorbim de bătrâni care abia le urcă. Să vedeți distracție la iarnă. Dar, așa cum suntem obișnuiți, trecem și peste asta.
Ce te faci însă când vrei să parchezi și nu ai unde? Asta e marea problemă a orașului. Pe lângă mizerie, praf, câini vagabonzi, apă caldă și căldură în iarnă, supraaglomerație și altele. Viața modernă e dinamică. De multe ori naveta este obligatorie, iar mașina nu mai este de mult un lux ci o necesitate. Bine că imediat iei amenda dacă parchezi aiurea. Pentru că ești obligat. Pentru că ai treabă. Pentru că muncești și produci. Să plătești taxe. Cu care cică funcționează România. Nah, și cu amenzile tale funcționează. Dăm legi dar nu asigurăm și condițiile pentru a putea fi respectate. Lasă că mai bine îi amendăm. Și când ne întreabă unde să parcăm le răspundem așa cum știm: nu ne interesează.
Lasă că facem blocuri lângă blocuri. Farmacii lângă farmacii. Bodegi lângă bodegi. De parcări nu ne interesează. Lasă-i pe proști să-și leviteze mașinile. Sau să ia autobuzul de unde au parcat până unde au treabă. Ce ne pasă nouă? Să-și plătească obligațiile. Că altfel îi ia mama dracului. Jaf la drumul mare. Taxe peste taxe, accize, impozite pe te miri ce. Înapoi ce primim? Indiferență și amenzi. Așa se construiește o societate cică europeană.
Soluții? Nu sunt eu plătit din bani publici ca să le găsesc. Cei care au viziune și putere de decizie trebuie să le identifice. Sunt curios cum ar fi dacă eu la cabinet nu aș avea sală de așteptare și aș pune pacienții să stea în drum. Apoi i-aș amenda pentru că stau acolo. Sau i-aș pune să aștepte la vreo 5 kilometri depărtare. Și când aș fi întrebat de ce nu e un loc special amenajat aș răspunde că nu mă interesează.
Dar știți ceva? O să trecem și peste toate astea. O să mergem înainte dând din umeri și înjurând, fără să vedem că de fapt pe noi ne înjurăm. Pe noi și nepăsarea noastră. Nepăsare care ne-a devenit mod de viață.
