Discut cu pictorul Dan Hatmanu și-mi amintesc de-o pânză de-a lui pe care n-am văzut-o decât odată, de mult, în atelier, și niciodată expusă. În centrul compoziției, care se voia autoportret, chipul artistului. Pe cap are o căciulă rusească, siberiană, cu clape, și de-abia se vede o țandără de față. Personajul e înfofolit cu fulare groase și, în ochi, i se citește spaima de marele frig. Nu numaidecât de gerul Rusiei, cât de marele viscol bântuind din spre răsărit spre a rebegi milioane de suflete. În jurul chipului din centru, o mulțime de… Lenini. Mai mari, mai mici – o ceată de arătări precum cele de pe tâmpla Voronețului. Sfinți sau diavoli? Depinde ce (vrei să) înțelegi. Aflu că tabloul n-a fost niciodată expus din pricina evidentei încălcări a erminiei politice de altă dată, ce statua evocarea plastică a revoluționarului cu șapcă doar în ipostaze avântate, de înainte mergător și deschizător de drumuri către înșelătoarele și utopicele „orizonturi luminoase” promise de burghezii Marx și Engels. Bine, întreb, dar de ce nu-l expui acum? Și aflu că nu-l poate așeza în vreo sinteză din pricina lipsei de umor a receptorilor oficiali, care n-au priceput nici măcar ironia hâtră din tabloul ce-1 înfățișa pe Ceaușescu ciocnind paharul cu… Ștefan cel Mare. Au luat-o de bună! Hatmanu este un portretist subtil, care include totdeauna în tablou și o tramă epică, de regulă ironică, fără a fi numaidecât contondentă. E-o bonomie subtilă, de moldovean hâtru, care, până la urmă, devine iconoclastă. Și care-l individualizează pe artist, rezervându-i loc distinct, numai al său, în plastica română a tuturor timpurilor. Pânza ornată cu Lenini de carnaval este condamnată să zacă într-o debara… Îi spun că, la Petersburg (orașul primei sale ucenicii, după care s-a rânduit Parisul) am avut privilegiul să văd, în depozitele Ermitajului, un tablou cu destin similar, semnat de marele Chagal. N-a fost niciodată expus dintr-o pricină (atunci) simplă: marele „dascăl al omenirii” era pictat cu capul în jos, vorbind unei adunări așezată, firesc, cu țestele în sus. Desigur, chiar întors cu 180 de grade, tabloul tot de ne-expus era! Hatmanu: „Rămâne în depozit. O să vezi că rușii n-o să-l arate nici acum’” Accesez site-ul cu cataloagele Ermitajului: într-adevăr, așa-i! Nu-i!
*
Cu toată jena, recunosc: mi-e dor de-o… pătlăgică. Nu de roșii, nu de tomate – simplu și strămoșește, jinduiesc la… pătlăgele. Adevărate. Cum erau cele din grădina bunicii: mustind de sevă, cu acel acrișor gust sănătos pe care am și început să-l uit. Minunatele roșii perfecte aduse din import nu-s, de fapt, decât un soi de ersatz. Arată impecabil și au gust de polistiren expandat. Ardeii grași îs buni de tras în poză și cam atât. Castraveții de seră dau bine în decorul unei mese simandicoase; în salată, n-au nici un chichirez… Siluim natura, pentru a obține copii ochioase, clone aparent impecabile, nutrite nu din seva pământului și voia Domnului, ci cu buchet de chimicale agresive și tot mai dăunătoare. Salamul „din bătrâni” îl înfulecai și cu ochii, darămite de-a binelea, dimpreună cu un colț de pâine neagră caldă. Eram, oare, mult mai flămânzi? Numai cu ochii mănânci acum salamurile doldora de E-uri și seducătoare la înfățișare, fiindcă la întâlnirea cu papilele gustative, toate preparatele din carne au același gust, metalic, contrafăcut, de iască presată muiată-n zemuri stoarse din eprubete. Jambonul de odinioară (n-o să credeți, fiindcă nu l-ați apucat) avea chiar… gust de jambon și se topea în gură. Acum, nu-i cine știe ce deosebire între jambon, pastramă, ciolan presat (ce denumire tâmpă!), bacon, șuncă de Praga: toate-s la fel, toate-s fade. Un amic m-a avertizat; „Ai îmbătrânit, ți s-au tocit simțurile, nu mai distingi nuanțele. Du-te la un Service și schimbă-ti setul de papile gustative.” Aiurea! Mai îngrijorător este faptul că grădinarii autohtoni au început a deprinde șmecheriile chimice și-acum se întrupează aidoma și pătlăgelele de Galați, și roșiile din țara lui Ataturk. Râdeți, ironizați-mă, dar, iată: mi-e dor… de-o pătlăgică!
