Lenin, 150

Am relatat cu alt prilej schimbul de replici dintre amicul meu, profesor universitar purtător de barbă, și tânăra frizeriță (pardon: „stilistă”) ce l-a întrebat cum să-i aranjeze podoaba capilară. Profesorul a cerut să nu fie tuns „cu cioc”, precum Lenin, iar fata, neștiutoare și nedumerită, a replicat cacofonic: „Ca cine?” N-auzise de Lenin! Taman când prin vecinătăți au și început pregătiri pentru sărbătorirea, la primăvară, a celor 150 de ani de la nașterea „marelui dascăl al omenirii”! Deci, cvasiimposibilul s-a produs: tinerimea română și-a luat permisiunea să ignore existența lui Vladimir Ilici, a cărui imagine hipertrofiată a sufocat pur și simplu mentalul generației mele! În toate orașele și orășelele, strada principală se numea Lenin. Statuile și busturile „genialului” se ițeau de pretutindeni, începând cu piețele centrale și până-n curtea grădinițelor. Poeți i-au închinat ode (ce n-ar da ei să uite, dar, mai ales, să se uite!), compozitorii, cantate, iar importanți pictori și sculptori cereau indicații de la raion, în funcție de tema compoziției, cum să-l înfățișeze pe Lenin: cu șapcă sau fără șapcă?
Încă din perioada interbelică s-au scris și-n România pagini exaltate dedicate liderului comunist, iar N.D. Cocea se spune că este autorul celui dintâi portret european literaturizat: „Ultimul articol încorona într-o singură frază toată opera de pace și socialism a marii nopți revoluționare (…). Lenin a ridicat și el brațul în aer, a votat și a lăsat să-i cadă palma întinsă, grea, masivă, peste toate privilegiile trecute, ca un cuțit al ghilotinei…” etc., etc. În pofida notorietății, personalitatea celui închis în cușca de sticlă din mausoleu a rămas cunoscută doar prin clișee și poncife. Cum-necum, în mentalul cetățenilor Rusiei, Lenin se află și acum, în 2020, la loc de cinste: patru din cinci ruși se împotrivesc îndepărtării statuilor, 41% continuă să aibă „o imagine pozitivă a persoanei marelui dascăl”, iar „exponatul” a rămas în mausoleu.
Putin n-are îndoieli: „Trupul lui Lenin trebuie să rămână în Piața Roșie. După mine, nu trebuie atins, cu atât mai puțin cu cât viața și destinul multor oameni rămân legate de reușitele trecutului, de anii sovietici.” Cum se știe, Stalin a ocultat anumite episoade biografice semnificative, iar istoriografia vremii n-a avut oricum curajul (citiți: dezlegarea) să opereze cu alte date decât oferea Cursul scurt de istorie a PC(b). Au circulat varii legende cu privire la originea lui Lenin. Treaba-i încurcată, deși bibliografie ar fi destulă. Iată adevărul-adevărat, așa cum reiese din litera documentelor de stare civilă. Străbunica lui Lenin era rusoaică. Străbunicul s-a numit Moise Ițikovici Blank, mai târziu convertit la creștinism. Bunicul, doctorul Blank, s-a căsătorit cu nemțoaica Ana Grosscopf. Cealaltă bunică a fost calmâcă (calmâcii: budiști, adepți ai lamaismului). Tatăl, Ilia Ulianov, figurează în acte ca rus. Și, cum se spune, „Ivan, moldovan”!
Revoluția rusă – și asta s-a demonstrat copios cu documente, doar Wikipedia omite să le amintească – a fost nutrită mai ales din fonduri asigurate de… Germania, interesată în șubrezirea frontului și țarismului – deci nemții și-au plătit cu bani grei umilința ce va să vină în 1945!
Dac-ar exista îndoieli cu privire la atribuirea titlului de „tartor al terorii” (printre candidați: Stalin, Hitler, Pol-Pot…), locul I (cu coroniță) nu-i poate aparține decât lui Lenin. Care spunea, într-o cuvântare rostită în plenul Comitetului Central: „Nu trebuie să omorâm numai anumiți reprezentanți ai burgheziei; trebuie să executăm sugrumarea în masă a întregii burghezii.” Emulii săi (Krâlenko) i-au dus prețioasele indicații mai departe, către zenitul terorii: „Trebuie să-i executăm nu doar pe vinovați, dar și pe nevinovați. Executarea nevinovaților va impresiona și mai mult publicul.”
Dar să revin la dialogul universitarului cu frizerița. S-a terminat astfel: „Atunci, tunde-mi barba ca a lui Marko Bela.” Fata a înțeles imediat: „Păi, spuneți așa!”
Unul dintre lăudătorii lui Lenin, suprarealistul Louis Aragon, spunea: „Clipă după clipă, viitorul apasă pe prezent și-l face amintire.” Numai că, oricum selective, amintirile își au izvorul înfiripat din cele trăite, citite, văzute, ascultate, visate, împlinite, ratate – dacă la subiectul cutare fila de odinioară e tabula rasa, de unde amintire? Poate-i bine că tânăra n-a auzit de Lenin, poate nu…