Lenea

De ce să ne ostenim tăind pâinea? O cumpărăm gata feliată. De ce să urcăm atâtea trepte? Avem scări rulante… De multe ori încerc să-mi închipui viața de zi cu zi a strămoșilor noștri. Lumea nici nu începe, nici nu se termină cu noi; înainte de a fi ceea ce suntem, s-au rânduit generații după generații, fiecare cu obiceiurile, tristețile și bucuriile ei.
Rar, dacă nu chiar deloc, ne mai întoarcem gândul către cei cărora le purtăm numele de familie. Mulți nici n-au avut parte de vreun însemn funerar prin cimitirele Moldovei, ștergându-li-se, astfel, orice urmă a trecerii. „Un yankeu la curtea regelui Arthur” s-a receptat ca o pilduitoare și hazoasă confruntare a moravurilor, după un spectaculos salt peste veacuri. Dar un românaș al zilelor noastre, aciuat la curtea lui Ștefan, cum ar arăta? Fără electricitate, mobil, televizor, tren, apă curentă, gazete, Uniune Europeană, peturi, aparat de ras, periuță de dinți, duș, șosete din plastic, automobil, asfalt, Becali, Elena Udrea și, mai ales, fără pâine feliată? Să ne gândim, barem, la ultimul act al unei domnii de 47 de ani – drumul către cripta de la Putna.
Ștefan a fost dus cu carul cu boi, de-a lungul a cel puțin două zile de iulie torid. Curtenii, pe jos, în urma carului funerar. Preoții, în fruntea cortegiului. Ce formidabilă imagine de film, pe cât de realist, pe atât de suprarealist! Un periplu ce părea nesfârșit prin colburile drumeagurilor moldave, cu treceri poticnite prin vadurile Apei Sucevei, cu duhoarea carului cu pește, anume așezat printre celelalte, să acopere și să preia bănuiala c-ar fi vorba de adierea putreziciunii (iulie!) izvorâtă din rana voievodului, cea arsă cu fierul roșu. Îi văd pe strămoșii strămoșilor mei, cu chipurile împietrite de durere adevărată, doborâți de osteneala drumului și chinuiți de beteșugurile dobândite prin războaie, poposind mai întâi la ctitoria lui Ștefan de la Pătrăuți, apoi la străvechea biserică a Rădăuților. N-au curaj să se așeze în strane: în preajma marelui Ștefan, fie viu, fie mort, se stă numai în picioare, chiar dacă botinele au săpat răni adânci, prefăcând fiecare pas în chin. Cu capetele plecate, țăranii, îngenunchiați de-a lungul drumeagurilor, strâng lumânările în pumnii ce știu apăsa și coarnele plugului și, la nevoie, mânui spada. Se închină în gând – gândul care încă n-a deslușit până la capăt tâlcul veștii „Ștefan Vodă nu mai este”. Țara fi-va pe mai departe? Moșia n-or s-o cotropească în veci tătarii, leșii, ungurii, turcii, rușii?
La Putna, în așteptarea ctitorului, văd forfota tăcută a fetelor care, ani în șir, „au ostoit la acele zaveze”, pregătind acoperemântul, îl văd pe stareț veghind zidirea criptei, aud clopotul cel mare din turnul de la poartă… iată-i pe călugări împlântând făclii la rădăcina brazilor ce străjuiesc intrarea mănăstirii, iată sătenii, adunați cu zile înainte și cu izvorul lacrimilor secat, iată boierii și boiernașii cu ochii țintă la străjerul din vârful muncelului de pe care s-a tras cu arcul: el va vesti ivirea cortegiului, când toate clopotele Putnei uni-se-vor în dangăt legănat, a jale… La fel îi văd pe țăranii, descoperiți, îngenunchiați, înșirați cu miile de-a lungul căii ferate ce urcă spre Ruginoasa, așteptând ultima trecere prin astă lume a domnitorului Cuza…
Aproape fiecare dintre noi s-ar putea să fi avut o rubedenie, cât de îndepărtată, printre cei care au lăcrimat atunci și acolo. Și mă-ntreb dacă o astfel de sinceră și durută rupere a tuturor zăgazurilor sufletești în înfiriparea a ceea ce astăzi numim ultim omagiu va mai fi vreodată cu putință. Dacă, adică, românii vor mai avea la cârma destinelor un om în care să creadă până-n pânzele albe, pe care să-l jelească sincer și să-i poarte veșnică recunoștință. Probabil că nu: politicalele au năclăit imaginea conducătorului luminat, suflet în sufletul neamului său, iar dregătorimea s-a deprins să ia aminte mai întâi la propria-i chivernisire și abia apoi, dacă, ipotetic, mai rămâne fărâmă de suflet și bună credință, la soarta celor care i-au ales. Cu banii dați pe poșeta cutărei blonde s-ar putea repara o școală. Nimeni nu se-ntreabă de unde-i are și cu ce îndreptățire și i-a însușit.
Asta-i democrația: cea mai proastă soluție, dar alta mai bună, nu-i. Drept pentru care nici nu îndrăznesc să sugerez ca, după ce țopăim la fitness și desfacem punga cu pâine feliată, să ne întoarcem gândul o clipită și la cei care au perpetuat ființa acestui neam. „La început – spune Tacitus –lenea este urâtă, dar, în cele din urmă, iubită”. Ar fi vorba despre lenea de gândire adâncă, despre lenevirea sentimentelor și trimiterea temeiurilor în derizoriu.