Lehamite și pesimism

Acum, la debutul anului 2009, la debutul unui ciclu guvernamental și parlamentar, tentativele de a aborda, cu bunăvoință și încredere, așa cum poate și-ar dori și, de ce nu?, ar merita tot românul – nu demult și nu ușor euro-nord-atlantico integrat – realitățile economice, sociale și politice românești sfârșesc dureros inducând o stare dezagreabilă, un amestec de lehamite și pesimism. Lehamite, pentru că, ani la rând, am fost amăgiți cu aceleași și aceleași promisiuni luminoase netranspuse în realitate. Pesimism, pentru că actuala conjunctură dominată de criza economică internațională face ca perspectivele pe termen scurt și chiar mediu să fie sumbre.
Un deceniu de creștere economică, firească după criza din 1996 – cea care a marcat decontul trecerii de la economia etatistă la cea de piață – și în contextul internațional favorabil nouă –ca efect al integrării NATO și UE- nu a adus României mare lucru. Nu a determinat îmbunătățirea semnificativă nici a infrastructurii de transport (rutier, feroviar, aerian), nici a infrastructurii sociale (educație, sănătate, cultură) și nici măcar constituirea unor structuri industriale solide. Nu pot să nu-l citez pe Ilie Șerbănescu „o economie de fițe, cu mașini fără șosele și hipermarketuri fără fabrici”. Mai mult, creșterea nesănătoasă, bazată pe consumul din import, a indus creșterea deficitului de cont curent extern, îngrijorătoare în condițiile scumpirii finanțări. Ceea ce s-a câștigat, prin creșterea salariilor și a pensiilor, poate fi ușor spulberat în doar câteva luni de inflație, care, din păcate, bate la ușă. În concluzie, ca să folosesc un termen din noua limbă de lemn, guvernul pedelisto-pesedist se află în fața unei mari „provocări”.
Coborând la nivel local, județul Suceava, în opinia mea, va acuza din plin criza care vine peste noi. Nordul Moldovei a constituit din totdeauna unul din polii sărăciei. Studiile de disparitate privind dezvoltarea socio-economică –efectuate după 1989- ne situează pe locul treizeci și ceva. Până la exodul forței de muncă spre occident, dețineam și o poziție de top privind rata șomajului. Dezvoltarea din acești ani, concretizată într-un purcoi de hipermarketuri ostentative și de căsoaie în parte nelocuite, nu constituie germenii unei treceri line peste iminenta criză.
Să le luăm pe rând. Dacă Bacăul sau Iașul se bucură de modernizarea infrastructurii rutiere și aeroportuare, Suceava a rămas o zonă cu acces dificil și chiar presupunând unele riscuri. Dinspre București spre Suceava, după Roman, o iei cu mașina pe un fel de cărăruie. Cu avionul riști, la cea mai banală ceață, să aterizezi la altă destinație. Cu trenul, până la Suceava, mănânci două pâini. Legătura rutieră cu Ardealul, după o modernizare lălăită, continuă să fie departe de ceea ce ar trebui.
Investițiile efectuate în infrastructura turistică au fost modeste, cantitativ și calitativ, în raport cu cele din alte zone ale țării. Suntem departe de a fi o destinație turistică. autentică, adică o zonă spre care se îndreaptă anual sute de mii de turiști. Abia acum, noua administrație județeană face primii pași spre construirea unui brand „Bucovina”.
În altă ordine de idei, trebuie să se înțeleagă că doar ospitalitatea tradițională nu este suficientă. Turiștii așteaptă, probabil, deschiderea sufletească a gazdelor, dar, cred eu, așteaptă, mai întâi, servicii diversificate, în standardele riguroase și reci ale turismului internațional.
Turismul și agricultura ecologică, cărțile din mâneca administrației județene, pot fi câștigătoare pentru suceveni. Dar, până acolo, mai este cale lungă.