Legionar… de-al nostru!

La Iași, în ultimii ani ai ceaușismului, supravegherea polițienească a sectorului „Artă și cultură” se exercita deosebit de brutal, adesea „la față de cortină”, din ce în ce mai direct și fără prea multe menajamente. Rămâneau (multe au rămas și-acum) necunoscute numele reale din rețeaua turnătorilor, precum și, în mare, evantaiul procedeelor și datele mecanismului tehnico-organizatoric al represiunii, dar se cam știa de cine trebuie să te ferești și când este cazul să folosești tehnica semnalizării false indicând o direcție, pentru a încerca să virezi cu prudență într-alta. Recent apăruta carte „Revoluția ascunsă” (Ed. Muzeului Literaturii Române, București, 2019) face publică o nouă și consistentă tranșă de documente ale Securității ieșene. Sumedenie de surprize!
Analizându-le, Ioana Diaconescu, una dintre cele mai autorizate cercetătoare ale domeniului, este în măsură să aprecieze că, la Iași, „măsurile luate în instituțiile de cultură de orice fel și mai ales cele împotriva formațiunilor scriitoricești și a scriitorilor de toate categoriile sunt aici cu mult mai severe decât în alte zone ale țării (…) urmărirea informativ-operativă, în cazul Iașului cultural, este mai dură și mult mai amplă.” Autoarea culegerii de documente comentate (realizată împreună cu Cassian Maria Spiridon) întrezărește și explicația: „Era supravegheată atent o zonă din România (…) pentru tradiția ei culturală și religioasă, pentru rezistența în fața comandamentelor politice a celor ce alcătuiau elita intelectuală, vârstnică sau mai tânără a Iașului cultural.”
După cum atestă documentele, prioritar erau supravegheate, în ordine, Asociația Scriitorilor, apoi Comitetul Județean de Cultură și Educație Socialistă, Editura „Junimea”, revista „Convorbiri literare” și revista „Cronica”. Apoi urmează un lung șir de cercuri și cenacluri literare, și abia după aceea instituțiile care, teoretic, ar fi prezentat un mai serios potențial de ivire a „vreunei acțiuni ostile care ar putea afecta în orice mod securitatea statului, ori ar contraveni politicii partidului” (Teatrul Național, Opera de Stat, Filarmonica, Filiala Academiei, centrul universitar, filialele muzicologilor și artiștilor plastici ș.a.m.d.). Cum se vede, cercurile literare în care 400-450 de tineri din tot județul, cei mai mulți anonimi, își citeau poeziile se „bucurau” de o disproporționată atenție; până la urmă, s-a dovedit întemeiată, câtă vreme din nucleul „Frontului popular” care a inițiat și organizat actul protestatar de la 14 decembrie, considerat a fi semnalul Revoluției Române, au făcut parte foști membri ai cenaclului de la Combinatul de Utilaj Greu. Și-a jucat rolul ei în „stăpânirea situației operative” și în eșuarea inițiativei revoluționare ieșene în primul rând „plombarea” cenaclurilor cu „surse informative” – la cenaclul CUG (se raportează încă din 1985), fuseseră infiltrați doi turnători plus încă doi din „legătura proprie”, așa că delațiunile la momentul oportun au fost în măsură să determine contramăsurile cunoscute.
Documentele din carte arată că în „Sectorul artă-cultură, supravegherea informativă se realiza cu un potențial alcătuit din 56 de surse (31 informatori, 10 colaboratori, 10 surse PCR, 5 case de întâlniri), că au fost recrutate 6 noi surse de informare”… etc., etc. Altă statistică ilustrează „efortul de prevenire”, raportându-se 1 avertizare, 3 atenționări, 4 influențări pozitive (? n.m.), 16 informări trimise organelor de partid, 32 semnalări la conducerile instituțiilor de cultură, 4 avize negative (n.m.: la plecări în străinătate), 134 prelucrări, precum și recurgeri la „tehnica operativă” – adică, instalarea de microfoane – și la filaje. (Foarte interesant este faptul că nu numai Iașul trimitea rapoarte confidențiale la București, ci și din Capitală soseau informări privindu-i pe ieșenii care trebăluiau prin străinătățuri!
La paginile 173-176 am avut surpriza să aflu, relatată în amănunt, întâlnirea pe care am avut-o în 1986 la Budapesta cu conducerea Uniunii Scriitorilor din Ungaria pe tema încheierii Convenției de colaborare între cele două Uniuni în viitorii doi ani. Relatarea este amplă și foarte exactă – utilă completare biografică, episodul îl uitasem de mult! Mă-ntreb însă… care va fi fost sursa? Revenind la cercurile și cenaclurile literare: cea mai simplă cale de „stăpânire a fenomenului” rămâneau… „cadrele” care, se știe, „hotărăște totul”. Conducătorul Cenaclului literar „Ion Creangă”, de pe lângă Casa de Creație Populară, era fost ofițer de securitate, șeful Cenaclului de la Casa de Cultură a Studenților așijderea; cu toate astea, ambele cenacluri au fost infiltrate și cu 7 informatori, plus încă 8 ai Biroului 2, serviciul 1 (?). Să fie! Se semnalează și un fapt mai puțin obișnuit: Cenaclul „Caragiale” este frecventat de elementul „Mugur”, cunoscut ca fost membru legionar. Dar nu-i o problemă, fiindcă „este informator al organelor noastre” …