Zice-se că, demult, un incendiu a izbucnit în jungla amazoniană… Totul de la țigara unui om…
Flăcările s-au extins cu repeziciune – fiind sezonul uscat – și totul părea să fie mistuit…
Cele mai multe animale au fugit din calea pârjolului, dar destule au rămas încercuite de dogoare, plângându-și soarta…
Dintre toate însă, ce să vezi?… Un colibri mic a prins să zboare între marele fluviu și focuri… Căra de zor apă-n ciocul minuscul, aruncând-o peste limbile roșii. O dată, de două ori, de trei ori,… de sute de ori, fără ezitări, neobosit…
Atunci, de sub frunza unui bananier pârjolit, tatuul – eternul fricos cu urechi precum pâlniile, gata să se retragă-n carapace la cel mai mic zgomot – sări cu gura disprețuitor:
”Ce faci, măi colibri?… Tu nu te vezi?… Ești nebun?… Tu, cu ciocul tău cât un pai, crezi că poți stinge monstruosul foc?”…
Glasul tatuului a răsunat cu ecou, urmat de tăcere…
Micuțul colibri și-a descărcat povara de apă asupra vipiei și, cu ciocul liber, a spus doar atât: ”Eu îmi fac partea mea”.
Am scris povestea asta pentru unii dintre cititorii rubricii acesteia și dintre vizitatorii paginii mele de feisbucluc, oameni care, înfrânți din start – direct în pagină, pe mesagerie, telefonic sau direct – după un articol, postare sau acțiune concretă, îmi spun: ”N-are rost… Numai dumneavoastră ce-o să rezolvați?!… Dacă-ar fi mai mulți, ar fi altceva…”
Ei neostenindu-se măcar la a redistribui electronic opiniile și argumentele cu care, în fapt – dar superficial! – rezonează.
Educația – și cea ”pro natura” – și, în general, bunul curent de opinie așa se cresc într-un ținut: om cu om și om de la om.
E nevoie de crez, insistență și răbdare; de iubire adică… Putem deveni fiecare parte a acestei ștafete.
E precum la sădirea unui pom: unii îl plantează, alții îl udă, îl cresc, și alții – copiii copiilor noștri – vor culege roadele.
Așadar, e de lucru…
Colibrii își așteaptă tovarășii…
