Legea iubirii

De multe ori faptele pe care le săvârșim nu ni-L fac mai prezent pe Dumnezeu la modul concret în viața noastră sau a celor asupra cărora se răsfrâng gesturile noastre. Și care ar fi semnul prin care putem depista această prezență? E simplu. Depinde după care legi funcționezi. Unii merg pe logică, alții pe bunul-simț, alții pe filozofie și așa mai departe. Numai când legea după care se conduce inima ta este legea iubirii, tot ceea ce faci este aducător de bine și, deci, de viață.
După un îndelungat răstimp de viață comunitară, de meditație și rugăciune, trei ucenici ai unui vestit monah își părăsiră părintele pentru a îndruma și a propovădui la rândul lor sufletelor însetate de credință. Dar, înainte de a pleca, ascetul le-a spus un cuvânt: În tot ceea ce faceți urmăriți un singur lucru: să-L găsiți pe Dumnezeu. Ucenicii au promis că vor asculta sfatul dat și au pornit la drum. După zece ani, cei trei se întoarseră să-l vadă pe învățătorul lor.
Bătrânul îi pofti să șadă în jurul său și fiecare începu să povestească tot ceea ce făcuse.
Eu, începu cel dintâi cu un oarecare orgoliu în glas, am scris o mulțime de cărți, care s-au tipărit în multe exemplare.
Tu ai umplut lumea de hârtii, îi zise părintele său.
Eu, cuvântă al doilea, bucuros de isprava sa, am predicat într-o mulțime de locuri.
Da, tu ai umplut văzduhul de vorbe, aprecie bătrânul.
Al treilea, puțin înfricoșat de ce auzise până atunci, sigur că va fi mustrat și el de părintele său, spuse cu sfială:
Eu nu am făcut nimic deosebit, dar ți-am adus această perniță ca să ai unde să-ți pui picioarele atunci când ești ostenit și te vor durea.
Tu, zise monahul surâzând, tu L-ai găsit pe Dumnezeu.
(Augustin PĂUNOIU)