A fost odată spiridușul Nuf
A fost odată ca niciodată Culoarea. Era tare jucăușă și zglobie și atât îi mai plăcea să vadă oamenii zâmbind, încât, într-una din zile, stând de vorbă cu prietenul ei, nu mai puțin poznaș, Cuvântul, a plănuit să pornească într-o călătorie până la… Banca Mondială… Ce să facă ei acolo?! Ei bine, cei doi voiau să introducă o monedă unică: POVESTEA.
Despre poveste, culoare și cuvânt vorbim astăzi. Vorbim despre cărțile doamnelor Ana-Maria Ovadiuc și Elena Răileanu. Cu ceva timp în urmă, la Salonul Internațional de Carte “Alma Mater Librorum” spuneam că Ana-Maria Ovadiuc are harul și darul de a scrie prin culoare și de a picta prin cuvânt. Îmi voi susține afirmația citând câteva rânduri descriptive de o reală bogăție lexicală care dau viață unui tablou citadin de toamnă. Vă provoc acum să închideți, preț de câteva clipe, ochii și să vedeți… „Era sfârșit de noiembrie. Începu să bată vântul. Semne de ploaie, ciori și stăncuțe se adunau pe vânt, se amestecau cu frunzele în zbor. Mirosea a frig. Teo se rostogoli printre frunzele uscate către școală pe sub nucul cu două crăci mari. Luă în piept dealul către școala generală. Era cu capul în nori. Ochii visători se lăsau peste acoperișuri umede de case vechi, peste balcoanele cu geamuri mărginite de cauciucuri mucegăite negre de timp și umede de ploaie rece, amestecată cu fulgi de zăpadă.”
„Nuf și acadeaua lipicioasă” și „Mărul și omida” sunt două cărți care păstrează în paginile lor parfumul copilăriei, al jocului, al ursuleților de ciocolată… dar mai mult decât atât, ele ne invită să uităm pentru câteva clipe de secolul vitezei și să-l lăsăm pe copilul care se pitește în spatele omului mare să iasă la lumină, să se joace, să alerge.
Cartea „Nuf și acadeaua lipicioasă” este însăși definiția copilăriei. Nu mă pot abține să nu spun câteva cuvinte despre Teo, eroina poveștii. Ea este, de fapt, cea care crede în magia copilăriei, în farmecul poveștii, iar acest lucru o salvează de la intrarea în viața alertă, dar monotonă, a oamenilor mari care adesea uită să ofere o acadea, un zâmbet, o îmbrățișare, o poveste…
Și tot în ton de poveste voi încheia, citând câteva rânduri din „Nuf”, rânduri care mi-au adus aminte cum eram eu anul trecut, prin noiembrie, varianta studențească a Teodorei, împărțind, la rându-mi, acadele. „Zmeu în zbor deveni Teodora în acea dimineață. Luă în grabă o cutie sub braț, ghiozdanul și fugi la școală. Ajunse prima în clasă. Făcând-o pe spiridușul, Teo așeza în banca fiecărui copil ceva bun, așa ca să ajungă la toată lumea.”
Ana-Maria Ovadiuc, vă mulțumesc pentru că ne dați povești, că aveți grijă de copilul din noi, că ne amintiți să dăruim acadele, zâmbete, îmbrățișări…
Ana-Maria Antonesei
Nuf și acadeaua lipicioasă
