Lecțiile istoriei

Prin 1990 se înființase la București editura FF.PRESS: zi de zi, în fața computerelor, câțiva băieți harnici monitorizau presa română (pe atunci integral printată), reținând și sintetizând esențialul din principalele articole ale momentului. Nu era mare noutate: firmele serioase din străinătate conțin și prețuiesc astfel de minitezaur informativ, extrem de util în construirea rapidă, imediată și temeinică a articolului zilei. După câteva luni de trudă, în care adunase mii și mii de fișe orânduite pe categorii tematice, nume de persoane, genuri de evenimente ș.a.m.d., FF.PRESS s-a decis să verifice dacă redacțiile noastre sunt interesate să achiziționeze astfel de prețioasă marfă gazetărească. Și nu s-a arătat interesat nimeni!
Presa noastră, vijelios încinsă în panamalele momentului și deplin sedusă de absoluta libertate a tiparului, considera că n-are de ce să se preocupe de relația cu răposatul ieri, câtă vreme îl presa atât de năvalnic năbădăiosul azi. Făr-de clienți, naiva FF.PRESS s-a desființat, și materialul adunat, devenit inutil, l-am luat pe-acasă, unde am regăsit filele de atunci, când mi se atribuise sectorul „Ion Iliescu în memoria computerelor, 1990-1993” (până la urmă, avea să apară, comentat, într-o revistă universitară – merită recitit!). L-am recercetat acum, după 35 de ani, când numele Ion Iliescu reapare în presă din pricini care, omenește vorbind, ar pretinde mai degrabă reținere și stropul de îngăduință acordat celor aflați aproape de „articulo mortis”. Este destul timp de aici înainte să se dezbată așezat toate cele și-n toate felurile – și-i misia istoriei să așeze oricare felie de timp în raftul și-n rangul cuvenit, mai ales că, la noi, în gazetărie mai ales, se practică dualismul radical: n-avem decât fie îngeri, fie diavoli! Consider absolut neromânesc, intolerabil și întrutotul mizerabil să așezi „moartea cu coasa” la poarta spitalului în care zace muribundul, indiferent despre cine ar fi vorba!
Am lucrat cu Ion Iliescu la Iași. Țin minte ce m-a frapat la prima impresie: de regulă, pe birourile prim-secretarilor se etalau „Munca de partid”, „Era socialistă” & comp.; la el, vedeam „Newsweek”, „Le Monde”, „Paris Match”. Pare un fleac azi, semnifica mult atunci! Am avut senzația, mai ales când era vorba despre „prețioasele indicații” comandate de la centru, mai ales de cultura tot mai copleșită, că I.I. păstra mereu în colțul gurii un zâmbet de sarcasm – și n-aș zice să fi fost doar părelnic optativ propriu. Desigur, nu era destul, dar, în condițiile de atunci, pentru noi semnaliza ceva! La Iași, I.I. a lăsat loc de bună ziua, și azi fiind de mulți apreciat. Mai departe n-am mai avut contact direct decât ca gazetar, și rămân mai mult decât nedumerit și indignat de acceptarea (dacă nu și inițierea) odioasei mineriade. Mai sunt destule de cercetat, inclusiv tratarea în ansamblu a momentului revoluționar 1989.
Revenind la perioada 1990-1993 și ajungând până la mijlocul lui 2025, computerele arată doi președinți, Iliescu și Nicușor, la începutul mandatului. Din cele de acum știute, coroborate cu ceea ce pare previzibil, prea multe se aseamănă spre a fi simple coincidențe. Ce spunea Mihai Botez atunci (în „Adevărul”) se potrivește și acum: „A participat la alegeri nu pentru dificultățile guvernării, și nu pare deloc fericit să și le asume”. „Washington Post” scria în 1993 cam cum o fac confrații din străinătate azi despre N.D.: „I.I. este pe cale de a-și câștiga o reputație de reformist!” Teme mărunte: dacă dăm crezare unui anumit post tv actual, Nicușor n-are habar să se îmbrace. I.I. nu știa nici atât: „În cazul vizitei la NATO, obții un efect comic involuntar dacă te prezinți în pardesiu și cu pălărie pe cap” (cum am fost de față, menționez că atunci, în Belgia, ploua pe ruptelea!). Se spune (același post tv) că Nicușor zâmbește excesiv. „Evenimentul zilei” în 1993: „I.I. se expune public la prea multe poziții voioase”. „Azi” considera o „încălcare a principiului separațiilor puterilor” convocarea factorilor responsabili (ceea ce și Nicușor a făcut-o recent, drept pentru care o judecătoare isteață îi cere demisia!).
Adrian Păunescu în „Vremea”: „Ion Iliescu este un om profund bun” – calitate ades atribuită azi președintelui nu numai de către susținătorii lui Nicușor. Convorbirea lui Tramp cu N.D. amintește discuția asemănătoare a lui I.I. cu președintele SUA (Liviu Turcu: „Domnul Iliescu a avut prilejul de a purta o bună convorbire de 15 minute cu președintele Statelor Unite”). Ion Cristoiu nota cu satisfacție: „Prudența și ostilitatea față de Ion Iliescu este pe cale de a se sfârși”. N-a mai scris la fel și azi în cazul N.D., acuzat bună vreme de incapacitate în închegarea relațiilor cu SUA. Un partid foarte agresiv (și-atât) acuză, în postul tv afiliat, actuala politică a României față de chestiunea Unirii ca fiind „trădare de țară” – termeni flagrant asemănători erau atribuiți lui I.I..
Dar s-ar putea glosa în continuare, și n-am destul spațiu, pe canavaua similitudinilor. S-ar zice că vechi sunt toate și noi-s toate! Părem etern supuși la neîncredere în cei ce ne conduc, repede transformată în ură stearpă. Scriam, atunci, în „Românul”: „O propoziție oricât de favorabilă președintelui înseamnă a fi rușinos aservit puterii și tratat în consecință”. Nicușor Dan încă nu se află decis în atare situație, dar, cu siguranță, o așteaptă, mai ales după prezumtiva aplicare a diminuărilor salariale și reducerilor de personal. Va urma, cu siguranță, acuza lui I.I. „A dat de gustul puterii” („Cotidianul”). Drept pentru care se întrevede încă o dată o veche hibă românească: înțelegem greu din istorie taman… lecțiile istoriei!