Lecții uitate

Românii au înființat Teatrul Național din Chișinău în 1922 și tot românii l-au desființat în 1935, cu ani buni înaintea anexării Basarabiei la URSS. Motivele invocate: rațiuni financiare. Aceleași „rațiuni” au justificat și închiderea Teatrului Național din Cernăuți, tot în 1935. Decizia a aparținut ministrului liberal Al. Lapedatu, și-i de neînțeles câtă vreme a luat-o o personalitate de real prestigiu cultural (a fost președintele Academiei Române între 1937-1948, după care… deținut politic ucis în pușcăria de la Sighetul Marmației – 1950!) . În „schița istorică” intitulată „Teatrul Național din Chișinău, 1920-1935” (apărută la Editura „Epigraf”, Chișinău) cercetătorul Leonid Cemortan concluzionează: „În cei 15 ani ai existenței sale, Teatrul Național din Chișinău – primul teatru românesc din Basarabia – s-a înscris cu pregnanță în viața culturală dintre Prut și Nistru, ca un far al spiritualității noastre naționale. Faptul acesta s-a resimțit cu deosebită acuitate după ce el s-a stins”.
Bine, se poate spune, asta a fost să fie istoria instituției, ce rost ar mai avea s-o căinăm acum, după 90 de ani, câtă vreme în capitala Republicii Moldova funcționează în deplină normalitate un Teatru Național deloc primejduit de ghilotina desființării? Ce-a fost a fost, morții cu morții, viii cu viii…
Numai că întreaga poveste scoate în evidență avatarurile implicării vinovate a politicianismului în destinele culturii – cu posibile tangențe în realitățile actuale. Naționalul din Chișinău, ca și cel din Cernăuți, avea, dincolo de misiunea artistică propriu-zisă, o copleșitoare importanță pentru resuscitarea ființei și cultivarea identității naționale în teritorii de puțină vremea realipite patriei-mamă și populate cu destui alogeni aflați de-un secol sub semnul (n-aș zice sub apăsarea) altor culturi. Și taman cele două teatre (pentru credibilitate, ministrul a luat pe același bilet și Naționalul din Craiova…) să fie desființate? Scena din Chișinău a fost slujită și onorată de prestația unor actori remarcabili (Emil Botta, Ștefan Braborescu, Mișu Fotino ș.m.a.), a unor regizori și scenografi avangardiști (A.I. Maican, Th. Kiriacoff), a adus în reprezentație artiști de prestigiu ai teatrelor naționale din Iași, București și Cluj, oferind publicului încă în formare un repertoriu nici mai „subțirel”, nici mai breaz decât cel practicat în teatrul românesc de peste Prut.
Numai că subvenția ministerială era de 5-10 ori mai mică decât aceea acordată Teatrului Național din Iași (nu mai vorbim despre Naționalul bucureștean), așa că toți directorii din Basarabia (între care și Topârceanu) s-au aflat mereu „într-o cumplită jenă financiară”. Soluția nu putea fi alta decât majorarea veniturilor proprii prin mărirea (peste poate!) a numărului de spectacole. Și s-a ajuns la un record absolut: Teatrul Național din Chișinău prezenta 9 (nouă!) premiere pe lună! Privit din perspectiva realităților teatrale de azi, când punerea în scenă a unei noi piese durează două-trei luni, și a avea nouă premiere într-un an, nu în patru săptămâni, înseamnă îndeplinirea cu prisosință a tuturor obligațiilor contractuale, recordul chișinăoan apare ca pur și simplu fantasmagoric! De unde și nemulțumirea intelectualității celui de al doilea ca mărime oraș românesc față de superficialitatea unor puneri în scenă. În restul teatrelor din România, lucrurile nu stăteau cu totul altfel, dar aici se resimțeau mai acut, deoarece publicul încă neformat trebuia atras mai întâi prin spectacole ușurele, în vreme ce după premierele „de greutate”, când sălile erau totdeauna pline, următoarele 3-4 reprezentații dacă aveau pe sfert public plătitor.
Soluția ministerială a fost darea Teatrului în antrepriză unor particulari – proiect ce s-a agitat și la noi prin anii 1990-92. Directorul – în cazul de față Ion Livescu, cu puternic spate politic, locuia la București și venea la Chișinău în special la premiere (9 pe lună?), navetă și azi imposibilă. Ca să-i rămână cât mai mult din subvenția ministerială, plătea mizerabil actorii, reducea mereu trupa, în vreme ce dumnealui figura pe statul de plată cu leafă de director, plus leafă de actor, plus o a treia, de regizor!
Evident, existau nereguli, dar soluția desființării teatrelor din provinciile românești redobândite ar fi fost, într-o gândire logică și nu numaidecât patriotardă, ultima…
P.S.
Amicul nostru de la B1 tv, Radu Banciu, continuă să-și bată joc scandalos de moldoveni. Cică ar avea date potrivit cărora 70% din femeile Basarabiei s-au prostituat cel puțin o dată între vârstele 15 și 25 de ani. Ba, apreciază Banciu, „cifra se duce către 90%”. CNA a aplicat postului o amendă de 15.000 lei. Doamna Narcisa Iorga a votat împotrivă.