Lecția de religie

Știm cu toții că rugăciunea este de neprețuit ajutor în trăirea de toate zilele a creștinului și că fără ea nici nu poate fi o adevărată viață creștinească. Într-adevăr, rugăciunea este înălțarea sufletului nostru către Dumnezeu pentru a-L prea-slăvi, a-I cere ceea ce avem nevoie și a-I mulțumi pentru toate câte ni le dă El, în fiecare clipă. Ea este mijlocul prin care se asigură o legătură neîntreruptă, nemijlocită și la îndemâna oricui, a făpturii cu Ziditorul său, a omului cu Dumnezeu, a fiului cu Tatăl său plin de dragoste și înțelegere. Rugăciunea este totodată scara tainică și minunată pe care ne putem ridica până la Dumnezeu, Părintele tuturor luminilor și al veșnicelor bunătăți. Ea este scara spre cer și zborul de toate zilele al ființei noastre celei lăuntrice, către Dumnezeu.
Ne este de asemenea cunoscut tuturor faptul că rugăciunea este o cerință de seamă a sufletului credincios, căci ea răspunde nevoii de a ne afla mereu în legătură și sub oblăduirea Celui veșnic. Domnul Hristos nu numai că ne-a dat atât porunca rugăciunii individuale, cât și a celei în comun, dar viața Lui întreagă a fost o viață de rugăciune, întrucât „petrecea nopți întregi în rugăciune”. După exemplul Său, Sfânta Fecioară, Sfinții Apostoli și toți sfinții și-au depănat firul zilelor lor în necurmată rugăciune, făcându-și din ea un puternic și ales mijloc de înduhovnicire și de primire a bunătăților nestricăcioase, Rugăciunea, pentru a fi aplicată și mai ales împlinită de Tatăl nostru cel ceresc, trebuie făcută într-un anumit fel și este nevoie să fie însoțită și de alte arme duhovnicești, dintre care cea dintâi este smerenia, asupra căreia Sfânta Evanghelie ne atrage luarea-aminte. Despre smerenia în rugăciune va fi cuvântul nostru de acum, și mă rog de cuviincioasă ascultare.
Smerenia este acea putere sufletească, prin care îndepărtând de la noi orice gând de mândrie ne recunoaștem slăbiciunile, imperfecțiunea și starea de dependență în care se află ființa noastră față de Dumnezeu. Smerenia este o frumoasă însușire a sufletului creștin, o virtute dintre cele mai bine plăcute lui Dumnezeu, după credință, nădejde și dragoste, virtute contrarie unuia dintre cele mai grele păcate din câte poate stăpâni inima omenească, păcatului mândriei.
„Veniți și învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima”
Ca să ne convingem ce valoare are smerenia, să ne amintim mai întâi de viața petrecută de Mântuitorul Iisus Hristos în lume, lume pe care s-a străduit atât de mult s-o ridice cât mai sus pe calea dragostei și bunătății.
Iisus Hristos din slava cea netrecătoare a dumnezeirii s-a coborât pe pământ și și-a ales ca mamă pe cea mai smerită dintre femei, s-a născut într-un staul de vite și după ce a trudit într-un atelier de dulgherie, și-a ales ucenici cărora le-a spălat picioarele și a sfârșit prin a se lăsa batjocorit, scuipat, pălmuit, biciuit și pironit pe cruce.
Întemeietorul credinței noastre ne-a spus: „Veniți și învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Matei XI, 29) și într-adevăr, între oameni, El a fost omul cel mai blând și cel mai smerit din câți au fost vreodată, iar blândețea și smerenia Sa au devenit măsura și chipul spre care trebuie neîncetat să tindem.
La drept vorbind dacă stăm și gândim cu înțelepciune și dreptate, nu avem nici cel mai neînsemnat motiv și nici un fel de îndreptățire ca trufia să pună stăpânire pe noi, și ca să ne lăudăm de ceea ce înfăptuim prin singurele noastre puteri. Sunt daruri pentru dobândirea cărora nu avem nici un fel de merit, căci nimic n-am făcut noi spre a le avea. Sfântul Pavel, Apostolul neamurilor, pornind de la aceste gânduri la care poate ajunge oricine, ne întreabă peste veacuri pe fiecare dintre noi: „Ce ai ce n-ai primit? Iar dacă ai primit, atunci de ce te fălești, ca și cum n-ai fi primit?” (I Corinteni IV, 7).
Iată deci, că înaintea lui Dumnezeu nu avem de ce ne mândri și nu avem cu ce ne semeți. Pentru aceste pricini atât de temeinice, viața de toate zilele a adevăratului ucenic al Domnului Hristos trebuie să se desfășoare în cea mai curată și mai profundă smerenie. Dar, după cum nu poate exista trăire creștinească fără binecuvântata smerenie, tot așa nu poate fi rugăciune întreagă și adevărată fără sfânta smerenie, care este ca sarea în bucate.
Rugăciunea însoțită de mândrie, de lăudăroșenie, de dispreț față de aproapele nostru, cu prea multă încredere în meritele noastre, este o blasfemie, o batjocură la adresa lui Dumnezeu și a celorlalți oameni. De aceea și Învățătorul nostru ne-a spus că fariseul, care a făcut o astfel de rugăciune, nu s-a întors mai îndreptat la casa sa (Luca XVIII, 14).
Rugăciunea inimii sau a cugetului nostru, legată de aceea în puține dar simțite cuvinte ale buzelor, rugăciune în care nu te ocupi de greșalele altora, ci arătând o adâncă și sinceră căință, te referi numai la păcatele tale, rugăciune ca a vameșului din Sfânta Evanghelie este o rugăciune bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că smerenia îi dă tot ce-i lipsea celeilalte. Pentru aceea, cu dreptate putem spune că rugăciunea vameșului este un înalt model de rugăciune, mai întâi prin smerenie și în al doilea rând pentru că, în așa de puține cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” (Luca XVIII, 13) se cuprinde așa de mult. Se află în aceste scurte cuvinte o rugăciune de cerere, dar totodată și una de laudă și mulțumire împreună cu o rugăciune a inimii și a buzelor, adică toate formele de rugăciune.
Recunoaștem apoi, în rugăciunea vameșului afirmată, bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, starea de păcate de care nu ne poate izbăvi decât ajutorul Lui, pe care-l cheamă cu adâncă și respectuoasă stăruință și totodată ne amintește, fără cuvinte, să nu-i uite Dumnezeu nici nevoile pe care le are.
Mântuitorul ne asigură că vameșul, care s-a rugat astfel, s-a întors mai îndreptat la casa sa în înțelesul că, pe de o parte, rugăciunea i-a fost ascultată – și nu putea să nu-i fie -, iar pe de alta, că sufletul său s-a simțit ușurat, curățit, împăcat, pentru că înlăturând orice urmă de trufie a pregătit în ființa sa, sălaș cuviincios și bine-plăcut Domnului.
Desigur, toate aceste rezultate, atât de fericite ale smeritului nostru rugător se datorează smereniei, care i-au ridicat ruga atât de sus încununând-o cu bogate roade.
Drept încheiere, Mântuitorul Hristos rostește cu autoritate dumnezeiască acel adevăr veșnic, acea înaltă sentință morală de-a pururi valabilă: „Căci oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cine se smerește se va înălța” (Luca XVII, 14), subliniind astfel încă o dată, cu toată puterea, rolul atât de mare al smereniei creștine, care desăvârșește viața creștinului și rugăciunea lui.
Cu puterea smereniei să biruim mândria
Sunt multe alte cuvinte în Cartea Sfântă care prețuiesc smerenia. Acestea, cu toate, ne asigură că cei smeriți primesc harul lui Dumnezeu (Iacov IV, 6; I Petru V, 3); că sunt auziți de Dumnezeu (Psalmul IX, 12); că sunt izbăviți de Dumnezeu (Iov XXII, 29); că sunt ascultați de Dumnezeu (Psalmul I, 17; LXVI, 2); și că vor dobândi împărăția cerurilor (Matei V, 3; XVIII, 4).
Totodată Sfânta Carte ne învață să ne păzim cu toată împotrivirea de falsa smerenie (Coloseni I, 18, 23) și de „mândria” smereniei, care pot deveni racile grele ale sufletelor, dar care nu pot înșela pe Dumnezeu, ci numai pe noi înșine sau în unele cazuri pe aproapele nostru, însă întotdeauna spre paguba noastră vremelnică și veșnică. Dar, spre bucuria și folosul nostru, trufia, mândria, vanitatea și lăudăroșenia sunt lucruri din ce în ce mai osândite în zilele noastre, nu numai în numele Sfintei Evanghelii și al unei credințe religioase, dar chiar în numele omeniei, fiind înlocuite în viața cetățenească cu cinstea, sobrietatea și modestia, ceea ce nu poate decât să bucure sincer pe împlinitorii smereniei și ai legii creștine.
Cuvânt de înaltă laudă și nețărmurită recunoștință să aducem Domnului Hristos, pentru descoperirea acestui mijloc dumnezeiesc de mântuire, care este smerenia creștină, pentru că El însuși a trăit-o aevea în viața Sa, și pentru că ne-a învățat și pe noi, atât de convingător, s-o avem în toate împrejurările vieții noastre și mai ales în rugăciunile noastre cu care neîncetat s-o îngemănăm, pentru ca acestea să străpungă stihiile pământului și să ajungă la treptele prea înalte ale tronului ceresc.
Cu puterea smereniei să biruim mândria, acest greu păcat al tuturora. Nici slava deșartă, nici lăudăroșenia și mai ales falsa smerenie să nu pună stăpânire pe omul nostru cel lăuntric și să nu vorbească în numele nostru, nici în fața lui Dumnezeu și nici înaintea oamenilor.
Cu bărbătească strădanie să sădim în sufletele noastre smerenia cea sfântă, s-o ajutăm să prindă rădăcini adânci și să ne împodobească viața, ca pe a Domnului Hristos, învățătorul și modelul nostru, spre care mereu trebuie să tindem, și să ne însoțească mereu rugăciunile noastre dându-le frumusețea și puterea negrăită de a mișca inima Părintelui nostru al tuturor.
Alungând de la noi orice gând de mândrie și recunoscându-ne, cu toată zdrobirea inimii, starea de păcat în care ne aflăm, să rostim mereu cu neprefăcută smerenie, ca și vameșul din Sfânta Evanghelie de astăzi: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”, pentru ca și noi să ne înălțăm în ochii Părintelui Celui veșnic și să găsim odihnă sufletelor noastre, acum și în veci. Amin.(Sursa: Pr. Prof. Al. I. Durea (Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1970).