1. DESCHIDEREA MORMINTELOR 22 decembrie
Credința întoarcerii spiritelor morților în ajunul marilor sărbători de peste an (Crăciun, Măcinici, Sîngiorz, Sînziene, Sîmedru), pentru a se întîlni și a petrece cu cei vii, este atestată și astăzi prin diferite acte rituale și practici magice în unele așezări românești, în aceste zile, adesea numite Mosi sau Sîmbete ale morților, sufletele inofensive sînt întîmpinate cu mese întinse în casă (Masa de Ajun, în Moldova și Bucovina) sau în bătătură (Focurile de Joimari, în Muntenia), li se confecționează toiege care sînt înfipte în morminte (Oltenia de Vest), să se sprijine cît călătoresc pe Pămînt, li se purifică sălașul prin tămîierea mormintelor și li se împart ofrande bogate. Cu acest prilej, li se solicită ajutorul pentru rezolvarea unor probleme presante: căsătoria fetelor, sporirea roadelor, prosperitatea turmelor, sănătatea oamenilor, pedepsirea dușmanilor etc. Dar, la date și momente bine precizate (la miezul nopții de Revelion, la Sîngiorz, Rusalii, Sîntîndrei) spiritele morților erau obligate prin diferite mijloace (încurcatul cailor, Jocul Călușarilor, zgomote produse de bice, tălăngi, fiare vechi, strigate, pomeni etc.) să se întoarcă la locuințele lor subpămîntene.
2. COLACII DE CRĂCIUN 23 decembrie
Colacii preparați la Crăciun din aluat dospit de femeile „curate”, mîncați la mesele și ospețele rituale, dăruiți colindătorilor și, prin pomană, spiritelor morților sînt alimente sacre fără de care nu se poate concepe petrecerea sărbătorilor Crăciunului. Ei pot avea forme de cerc, potcoavă și stea, închipuind Soarele, Luna și stelele de pe Cer, de păpușă și cifra opt (8), care reprezintă trupul antropomorf al divinității indo-europene și creștine, de cerc umplut, fără gaură la mijloc, reprezentînd divinitatea neolitică geomorfă, și de diferite animale și păsări sacre (taurul, pupăza etc.) în funcție de forma, denumire și ornamente, de momentul oferirii, de perioada păstrării și contextul rito-magic al folosirii. Colacii de Crăciun reprezintă sacrificiul spiritului grîului la Anul Nou și ocupația, vîrsta, sexul, statutul social al celui care oferă sau primește colaci. Adesea, colacul de Crăciun se păstra pînă la Măcinici, la pornirea plugului, cînd se punea în barșa plugului sau în coarnele boilor pentru a fi mîncat de gospodari și de vitele de muncă sau era „înmormîntat” sub brazda plugului (Transilvania, Bucovina, Basarabia, Moldova). Prepararea, urarea și primirea colacului, ruperea și utilizarea acestuia sînt momente ceremoniale de adîncă trăire spirituală, încărcate de numeroase practici și credințe preistorice.
3. MOS AJUN Șl MOȘ CRĂCIUN 24 decembrie
Zeul Panteonului românesc, celebrat pe 24 decembrie și ajuns după 365 de zile la vîrsta senectuții și a morții, este, conform tradițiilor românești, Moș Ajun, fratele lui Crăciun. Conform tradiției, Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile Facerii, cere adăpost lui Moș Ajun. Motivînd că este om sărac, o refuză, dar o îndrumă spre fratele sau, mai mare și mai bogat, Moș Crăciun.
4. BUTUCUL DE CRĂCIUN 24/25 decembrie
Butucul de Crăciun, un trunchi de brad tăiat (jertfit) și ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie, simbolizînd moartea și renașterea anuală a divinității, este substitutul fitomorf al zeului autohton Crăciun, însă împodobirea bradului de Crăciun la sfîrșit de an și așteptarea de către copii a „moșului”, numit Crăciun numai în sud-estul Europei, care vine încărcat cu daruri multe, este un obicei occidental care a pătruns de sus în jos și de la oraș, începînd cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Împodobirea pomului de Crăciun s-a suprapus deci, peste obiceiul autohton al incinerării arborelui mort, butucului de Crăciun. Obiceiul, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni și sîrbo-croați.
5. CRĂCIUNUL 25 decembrie
Crăciun este un zeu solar specific teritoriilor locuite de strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra. Mai mult de un mileniu, creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a solstițiului de iarnă: la Roma pînă în secolul al Xlll-lea, în Franța pînă în anul 1564, în Rusia pînă în vremea țarului Petru cel Mare, în Țările Romane pînă la sfîrșitul secolului al XlX-lea. La români, amintirea acelor vremuri este încă proaspătă de vreme ce în unele sate bănățene și transilvănene ziua de 1 ianuarie se numește Crăciunul Mic, nu Anul Nou. În spațiul sud-est-european, Crăciunul a fost o sărbătoare solstițială, cînd oamenii celebrau divinitatea solară cu același nume. Determinativul de „moș” (Crăciun) indică vîrsta zeului adorat, care trebuie să moară și să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. În Calendarul popular, vîrsta „sfinților” creștini îmbrăcați în haine păgîne și a zeităților păgîne îmbrăcate în haine creștine este apreciată prin numărătoarea zilelor începînd cu Anul Nou. Obiceiurile de Crăciun, Anul Nou și Boboteaza formează laolaltă scenariul morții și renașterii divinității: sacrificiul ritual al porcului la Ignat (20 decembrie); prepararea alimentelor rituale, în special colacii de Crăciun; abundența obiceiurilor și credințelor care ilustrau degradarea timpului, dezordinea și haosul dinaintea Creației; „sfîrșitul” Anului Vechi, prin stingerea rituală a luminilor la cumpăna dintre ani, la miezul nopții de Crăciun sau de Anul Nou; nașterea Anului Nou prin aprinderea luminilor; explozia de bucurie, însoțită de îmbrățișări și felicitări, că lumea a fost salvată de la pieire; alungarea spiritelor malefice prin strigăte, pocnituri și zgomote produse de bice, tulnice, buhaiuri, iluminații nocturne, purificarea oamenilor prin stropitul cu apă și prin scăldatul feciorilor în apa rece a rîurilor, curățirea văzduhului prin alergatul cailor; Colindatul, Plugușorul, Sorcova, Semănatul, Vasilca etc. (www.artatraditionala.ro)
