1. Răbdarea
Toate împrejurările și toate necazurile, care nu au parte de răbdare, vor fi îndoit pedepsite. Că prin răbdare, omul leapădă primejdia. Împuțimea sufletului este maică a muncirii. Iar răbdarea este maică a mângâierii și este o putere care se naște din inimă largă. Și această putere omul n-o află în necazuri, decât cu Harul lui Dumnezeu, care se află printr-o rugăciune strânsă și prin vărsare de lacrimi.
2. Îngustime sufletească
Când vrea Dumnezeu să aducă asupra omului necazuri mai mari, îl lasă în mâna îngustimii sufletești. Și aceasta dă naștere în om la o putere mare de trândăvie, prin care sufletul e sugrumat și care-i dă gustul lumii. Și apoi se ridică asupra omului duhul ieșirii din minți, din care izvorăsc nenumărate ispite: tulburarea, mânia, hula cârteala, gândurile de răzvrătire, mutarea din loc în loc și celelalte asemenea lor. Iar dacă mă întrebi care este pricina acestora îți răspund: lenevirea ta. Și leacul este smerenia minții. Smerenia poate să rupă gardul acestor răutăți. Smerenia trebuie căutată cu tot sufletul. Că pe măsura smereniei tale ți se dă și răbdare în primejdiile tale. Și pe măsura răbdării tale ți se ușurează sarcina necazurilor tale și dobândești mântuirea.
3. Despre rugăciune
În veacul viitor nu ne vom ruga lui Dumnezeu ca să cerem ceva, căci în acea Patrie a libertății, firea noastră nu se schimbă nici nu se abate din frică de împotrivire, ci desăvârșită este în toate.
Lumea aceasta este o călătorie cu nevoințe și un stadion de alergare. Și răstimpul acestei vieți este vremea de luptă. În țara unde e luptă și în vreme de război, nu este nici o lege. Adică Împăratul nu pune margini și măsuri ostașilor Săi până la sfârșitul războiului, când toți oamenii se adună în fața porților Împăratului Împăraților și fiecare este cercetat acolo, dacă a avut răbdare în luptă, dacă nu s-a lăsat biruit sau dacă dimpotrivă, a întors spatele (a fugit).
Prin smerenie, chiar dacă nu ai fapte, multe păcate ți se iartă. Iar faptele fără smerenie nu-ți sunt de nici un folos; dimpotrivă, multe rele ne găsesc nouă.Deci, Doamne, mă bucur de aceasta, în neputințe, în necazuri, în temniță, în lanțuri, în nevoi, fie de la fire, fie de la fiii firii mele, fie de la vrăjmașii ei, eu rabd toate, adică rabd ispitele mele, ca să se sălășluiască în mine puterea lui Dumnezeu.
Precum din iubirea pântecelui se naște tulburarea gândurilor, tot astfel, din multa vorbire și din neorânduiala vorbelor, se naște necunoștința și ieșirea din minți. Grija de lucrurile lumești tulbură sufletul și învăluirea cu ele tulbură mintea și o scoate din liniștea ei. Se cuvine călugărului care s-a predat pe sine ca un ogor lucrării celei din ceruri, mereu, în toată vremea, să fie fără de nici o grijă lumească pentru ca cercetându-se pe sine, să nu afle în sine absolut nici un lucru al veacului acestuia de acum. Pentru ca gol de aceste lucruri, fără de încetare, ziua și noaptea să petreacă în legea Domnului. Ostenelile cele trupești fără de curățirea minții, sunt ca un pântece neroditor și ca niște sâni uscați. Că prin ele nu se poate apropia sufletul de cunoașterea lui Dumnezeu. Că ele fac trupul să se istovească dar nu se îngrijesc să dezrădăcineze patimile din minte. De aceea nu vor secera nimic.Nu este curat cu fecioria (feciorelnic) cel ce-și păzește trupul neîntinat de vreo împreunare, ci cel ce se sfiește (se rușinează de sine) și atunci când este singur.
Dacă iubești înțelepciunea, gonește gândurile rușinoase, îndeletnicindu-te cu citirea și cu rugăciunea cea neîncetată și apoi te înarmează împotriva pricinilor firii. Căci nu poți vedea în sufletul tău curățire fără de acestea. Dacă ești cu adevărat milostiv, atunci când ești jefuit de ale tale pe nedrept, nici nu te necăjești înlăuntrul tău, nici nu vorbești despre paguba ta altora.
4. Despre adevărata smerenie
Cel cu adevărat smerit, când este nedreptățit, nu se tulbură nici nu se apără în privința acelui lucru de care a fost nedreptățit. Și primește clevetirile ca și cum ar fi adevărate și nu se îngrijește să convingă pe oameni că a fost clevetit ci își cere iertare. Că unii și-au atras asupră-le numele de neastâmpărați, deși în realitate nu era așa, iară alții au răbdat să fie numiți curvari, deși erau departe de curvie și rodul păcatului, pe care nu-l făcuseră. Cu lacrimi l-au mărturisit în public și-și cereau iertare pentru o nelegiuire care n-o făcuseră, deși erau încununați cu toată curăția și nevinovăția în sufletele lor, cu plângere de la cei ce-i nedreptățiseră.
Tu crezi că ai smerenie; alții se învinovățesc pe sine-și, tu însă nu suferi nici când alții te învinovățesc și te declari plin de smerenie. Dacă ești smerit cu cugetul, pune-te singur la încercare și vezi dacă poți răbda nedreptatea, fără să te tulburi. Cu luare aminte să vorbești în fața unuia care-i trufaș în cuget și bolnav de pizmă. Căci pe măsură ce tu vorbești el răstălmăcește spusele tale după bunul lui plac și din lucrurile cele bune pe care le-ai spus, el caută prilej de a face pe alții să se poticnească.
(Părintele Arsenie Boca, fragment din „Cărarea Împărăției”)
