1. Ce a făgăduit Dumnezeu celor blânzi?
Dumnezeu a făgăduit celor blânzi că vor moșteni pământul. Într-adevăr, este firesc ca aceia care se poartă cu blândețe să fie scutiți de multe supărări, necazuri și tulburări pe care le pricinuiește lipsa acestei virtuți, să capete chiar iubirea celor din jur, o bună înrăurire asupra semenilor și, în orice caz, să stingă mânia și ura îndreptată împotriva lor. Răsplata îi vine celui blând chiar din practicarea blândeții. Fiind împăcat cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine, omul blând se bucură de o stare de liniște și siguranță deplină. Astfel, trebuie înțelese cuvintele Mântuitorului: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
Răsplata deplină, însă, va fi dată celor blânzi în viața viitoare.
2. Care este a patra fericire și ce înțeles are?
„Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei 5, 6).
Cuvântul «dreptate» are aici înțelesul din Vechiul Testament, însemnând «cucernicie», ca la Sfântul Ioan Gură de Aur, 651 (Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227) «virtutea în general», ca la Sfântul Chiril al Alexandriei (Comentar la Luca, Migne, P. G., LXXII, col. 592), «toată virtutea» cum spunea Zigaben (Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196); cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adică sfințenia, dreapta credință și dreapta purtare. Cei flămânzi și însetați de dreptate sunt deci toți cei ce doresc cu ardoare să înfăptuiască și să se înfăptuiască binele. Această dorință este tot atât de firească și continuă ca și foamea și setea trupească. Au dat dovadă de această puternică dorință îndeosebi sfinții și martirii care pentru Hristos au părăsit familie, avere, voie proprie și s-au nevoit cu trăirea unei vieți de înaltă spiritualitate.
Saturarea – făgăduită trebuie înțeleasă ca o împlinire a năzuințelor prin cucerirea desăvârșirii, prin realizarea sfințeniei în viața aceasta, în parte, iar în cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit făgăduinței Mântuitorului, Care zice: „Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică” (Matei 19, 29).
„A fi flămând și însetat de dreptate” mai înseamnă și a dori și a ne strădui din toate puterile pentru înfăptuirea dreptății ca virtute socială, atât pentru noi, cât și pentru semenii noștri. Iar când, din pricina smereniei, sărăciei, neîndemnării noastre, suntem nedreptățiți în această viață, să nu ne descurajăm, ci să avem nădejde tare că vom primi dreptatea noastră, dacă nu chiar în viața aceasta, ca femeia stăruitoare din parabola judecătorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur în viața viitoare.
Simțul dreptății este atât de înrădăcinat în ființa omului, încât cu drept cuvânt este asemânat cu nevoia trupească de hrană și apă, fără de care omul nu poate trăi.
În Vechiul Testament, au fost flămânzi și însetați de dreptate dreptul Iov, regii David și Solomon și, îndeosebi, proorocii. Astfel, David se plânge, în psalmul 73, că pe pământ cei răi nu sunt pedepsiți, iar drepții nu primesc încununarea virtuții. Iar proorocul Ieremia se revoltă împotriva călcătorilor de lege (12, 1, 4). Împotriva asupritorilor și a judecătorilor nedrepți, Isaia strigă: „… Nu mai faceți rău înaintea ochilor mei. Încetați odată! Învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, ajutați pe văduvă” (1, 16-17).
Creștinii nedreptățiți au privilegiul de a aștepta, după făgăduința Domnului, „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (II Petru 3, 13). Având această nădejde, ei îndură mai ușor suferințele legate de foamea și setea lor după dreptate, care, în toată plinătatea ei, nu se va potoli decât în împărăția cerească.
3. Care este a cincea fericire și ce înțeles are?
„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).
Milostenia sau îndurarea creștină izvorăște din iubirea de Dumnezeu și de aproapele și se arată prin ajutorarea materială și morală a semenilor noștri aflați în nevoie.
Mântuitorul, Care este modelul desăvârșit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a arătat că la judecata de apoi faptele îndurării trupești și sufletești sunt acelea care ne vor deschide porțile fericirii veșnice (Matei 25, 34-40).
Dar, «chipurile de a milui – cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur – sunt felurite și porunca aceasta este întinsă»654 (Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227).
4. Care sunt faptele milosteniei trupești?
Faptele milosteniei trupești sunt în număr de șapte, și anume:
1) Hrănirea celui flămând, care, din pricina sărăciei și neputinței, nu se poate hrăni prin munca proprie.
2) Adăparea celui însetat, care, din lipsă sau slăbiciune, nu-și poate alina setea;
3) Îmbrăcarea celui gol, adică a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;
4) Cercetarea celor în necazuri și nevoi, pentru ajutorarea lor;
5) Cercetarea celor bolnavi. Această poruncă se împlinește mai întâi prin cuvintele mângâietoare și compătimitoare; al doilea, sfătuindu-i să sufere cu răbdare nenorocirea, fără cârtire, ci cu binecuvântare, și făcându-i să înțeleagă că suferința este îngăduită spre încercare, întărire și ispășire; al treilea, îndemnându-i și ajutându-i să se spovedească și să se împărtășească și să primească Taina Sfântului Maslu; al patrulea, învățându-i să nu cadă în credința deșartă a celor ce voiesc să-și câștige sănătatea cu farmece și felurite înșelăciuni diavolești, ci să-și pună încrederea și nădejdea numai în mila lui Dumnezeu și în leacurile sfătuite de medici. Iar când acești bolnavi sunt lipsiți sau fără ajutorare, să-i ajutăm cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere și altele.
6) Găzduirea călătorilor, mai ales a bolnavilor și a celor lipsiți de mijloace materiale, făcând aceasta cu bucurie;
7) Îngroparea săracilor și a celor pe care nu are cine să-i îngroape, dăruind cele trebuitoare pentru înmormântarea lor creștinească.
Dacă moare o rudă sau un prieten, această datorie se împlinește prin petrecerea mortului până la groapă, cu rugăciuni și acte de milostenie pentru sufletul răposatului și cuvinte de mângâiere pentru cei rămași în viață.
Neîndeplinirea acestor fapte față de semeni închide porțile fericirii cerești și aduce osânda veșnică (Matei 25, 41-46).
Care sunt faptele milosteniei sufletești?
Faptele milosteniei sau îndurării sufletești sunt tot în număr de șapte, și anume:
1) Întoarcerea celor rătăciți la calea adevărului și a celor păcătoși la calea virtuții, dar cu duhul blândeții și al înțelepciunii, spre a-i feri atât de păcatul deznădejdii cât și de cel al prea marii încrederi în îndurarea lui Dumnezeu.
Însemnătatea acestei fapte o arată Sfântul Apostol Iacov, când zice: „Frații mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr și-l va întoarce cineva, să știe că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate” (Iacov 5, 19-20).
2) învățarea celor neștiutori și nepricepuți (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
3) Sfătuirea celor ce au trebuință de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuința de sfat bun și dat la vreme au cei cu o viață păcătoasă, cei în nevoie și strâmtorare, sau cei a căror viață și cinste sunt în primejdie.
4) Rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3).
5) Mângâierea celor întristați (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a păcatelor sau a nenorocirilor de tot felul;
6) Nerăzbunarea pentru răul făcut de alții, ci răsplătirea răului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);
7) Iertarea greșelilor săvârșite de alții față de noi înșine, nu numai o dată, ci „de șaptezeci de ori câte șapte”, cum spune Mântuitorul (Matei 18, 22). (www.crestinism.ortodox.ro )
