Este în afara oricărei îndoieli necesitatea existenței în programa învățămîntului preuniversitar a disciplinei Limba și literatura română, prin care se urmărește realizarea a două obiective importante: folosirea corectă a limbii române (în scris și în vorbire) și formarea aptitudinilor de a recepta și de a interpreta operele culturale artistice realizate cu ajutorul limbii. Dacă însă aceste obiective sînt incontestabile, manualele de pe care se învață în școli, organizarea și conținutul materiei predate (și însușite) nu contribuie totuși decît în măsură redusă la atingerea lor, întrucît cei care îndrumă activitatea de învățămînt și cei care o desfășoară nu sînt în foarte multe cazuri în măsură să știe într-adevăr cum trebuie procedat.
Mai întîi, în ciclul primar, ar fi normal să se urmărească exclusiv formarea deprinderii de a folosi varianta standard a limbii literare, încît orice bucată literară în care apar elemente dialectale, populare sau arhaice ar trebui exclusă, indiferent de valoarea ei artistică. În același mod ar trebui procedat în primele clase de gimnaziu și abia după aceea pot fi introduse cîteva lucrări cu regionalisme sau arhaisme, precizîndu-se că, pentru variație, pentru culoare locală sau istorică etc., stilul beletristic poate apela și la elemente ce țin de diferite variante ale limbii. Fără aceste exigențe, elevul nu reușește nici să știe ce este limba literară sau cultă, nici să capete deprinderea folosirii ei și nici să aprecieze textul literar ca artă realizată prin limbă.
Dezastrul cel mai mare în legătură cu predarea limbii și literaturii române este la nivelul ciclului liceal, cînd practic studiul limbii române este înlăturat, manualele și programele cuprinzînd uneori cîteva teme care privesc stilurile și comunicarea, dar acestea rămînînd în deplină umbră în raport cu procentul acordat literaturii. Se presupune în acest caz că se urmărește formarea aptitudinilor de a analiza și de a aprecia valoarea operelor artistice, în primul rînd ce înseamnă arta cuvîntului, și de a valorifica posibilitățile formative ale acestei arte. O privire atentă asupra faptelor relevă însă că de fapt manualele sînt dominate de așa-numita analiză de idei, care este departe de a-l lămuri pe tînăr ce înseamnă literatura, oferindu-i-se cu mare sîrguință de către profesoară sau de către profesor idei ”înalte” despre ”triunghiul conjugal”, despre cum unul oferă altuia soția pentru a agonisi avere etc. Se pune însă întrebarea dacă este normal să fie reținuți atîta timp tinerii în sălile de clasă pentru a li se prezenta asemenea măscări și dacă n-ar putea învăța totuși în acest timp ceva într-adevăr util.
Explicația acestei situații nefirești este în acapararea manualelor de către criticii literari, o categorie care, la români, spre deosebire de restul lumii, își permite să se amestece în toate problemele vieții spirituale, în ciuda lipsei de competență. (Este revelatoare în acest sens agresivitatea cu care unii critici literari au blamat pe specialiști și au susținut cacografia cu sunt și cu â). Au existat (și mai există), desigur, critici literari de valoare, cu pregătire multilaterală (inclusiv științifică și filozofică), care au judecat corect problemele culturii și ale limbii, dar au existat și, mai ales, există critici literari care, pretinzînd că ar promova critica ”de idei”, au intrat ei înșiși la idei, crezînd că le știu pe toate, cînd de fapt știu foarte puțin sau chiar nu știu nimic, și nu fac decît să încerce a-și motiva ocuparea funcțiilor (obținute pe criterii politice) printr-un avînt al grafomaniei dezlănțuite și prin amestecul impertinent în lucruri pe care nu le știu și pe care nici nu le pot înțelege.
Fără îndoială, coordonînd sau alcătuind manualele, pe lîngă sumele imense obținute, criticii respectivi își arogă partea leului, impunîndu-și ”interpretările” și citîndu-și copios ”contribuțiile”, studiul limbii române fiind alungat și fiind pervertită însăși ideea de literatură, ce rămîne pentru cei mai mulți un domeniu al lucrurilor picante sau hazlii și lipsite de seriozitatea vieții.
De aici nu poate decurge decît o singură concluzie: în probleme atît de importante precum cele ale științei și învățămîntului sau ale limbii și culturii naționale, nu este normal să primeze frivolitatea iresponsabilă, rețelele de relații și politicianismul ieftin, ci trebuie instaurate probitatea, adevărul și corectitudinea.
