Leastvița Sfântului Ioan Scărarul scrisă de monahul Vasile

– Proveniența: scrisă din porunca lui Ștefan cel Mare, de către Vasile monahul, la Mănăstirea Putna, pentru această mănăstire
Manuscrisul cuprinde indicele celor treizeci de trepte ale scării virtuților, o poslanie (= scrisoare) a Sfântului Ioan Scărarul și o biografie a sa, pe scurt, după care urmează textul propriu – zis al Leastviței, intitulat „Cuvinte postnicești ale părintelui Ioan Scărarul, egumenul de la muntele Sinai” și – în final – un „Cuvânt către pastori”.
Caligrafiat în limba slavonă, pe hârtie groasă, filigranată cu imaginea capului de bour având între coarne o cruce înaltă și în bot o coroană princiară, cu fleuronii în jos, precum și cu imaginea a doua ciocane încrucișate și unite la partea superioară printr-o diademă, această carte conține 279 de file, format in-folio, cu câte 27 – 28 de rânduri pe fiecare pagină, scrise cu cerneală neagră, în semiunciale. Capitalele și semiuncialele titlurilor, inițialele mari și ornate, indicațiile tipiconale, unele rânduri, majuscule și puncte sunt scrise cu cerneală roșie. Fila de titlu a cărții este împodobită cu un frontispiciu policrom, având ca motive dominante cercurile înlănțuite și combinațiile de împletituri din câmpul cărora se desprind în afară, prin colțurile chenarului, patru ornamente florale. Pe latura superioară, la mijloc, se înalță o cruce ornată, de culoare roșie. Cuvintele postnicești se deschid pe această pagină cu o mare inițială, înaltă cât zece rânduri, alcătuită din împletituri albastre și roșii. La fila 5 este desenată în diagonală, cu cerneală roșie, scara simbolică a celor treizeci de trepte care pot duce la mântuirea sufletelor său, dimpotrivă, la prăbușirea lor în focul Gheenei, după virtuțile și păcatele fiecărui om în parte. Cuvintele înscrise pe trepte sunt, de fapt, titlurile celor treizeci de capitole ale cărții în care se vorbește despre păcatele și virtuțile respective.
Manuscrisul este legat în scoarțe de lemn, îmbrăcate cu piele maro închis, imprimată cu chenare liniare concentrice, decorate la rândul lor cu variate stilizări florale. Copertele se închid cu două cheutori de bronz prinse în împletituri de piele.
Inscripții și însemnări: la sfârșit, pe fila 279 verso, este scrisă, în limba slavonă, pisania cărții: „Din porunca binecinstitorului nostru domn, Io Ștefan voievod, domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, s-a scris aceasta leastviță pentru Mănăstirea sa din Putna, în aceeași mănăstire, sub arhimandritul chir Ioasaf, cu mâna mult păcătosului monah Vasilie, în anul 6980 (= 1472)”. Dedesubt, o altă însemnare slavonească menționează: „Iată, pentru stăpânul meu Iisus Hristos, ieromonahul Antonie, mult păcătosul și nevrednicul, a legat și a înnoit această leastviță, făcând ascultare, în anul 7182 (= 1674), luna februarie în 13 zile”. Pe suprafața interioară a ultimei scoarțe se menționează, în limba română, cu litere chirilice: „Diaconul Partenie ot Putna scris – am să ruk ego (cu mina proprie): ca să se știe de când am scris într-această sfântă carte a Putnei, de când s-a schimbat domnia din zilele lui Mihail Voda Velichi, 7213 (=1705) mesita (= luna) martie 4 deni (= zile)”.
Din scrierile Sfântului Ioan Scărarul
– Iubirea de Dumnezeu
Dragostea este un adânc al iluminării – Sfântul Ioan Scărarul
Iubirea este, după calitatea ei, asemănare cu Dumnezeu pe cât e cu putință muritorilor; după lucrarea ei, e o beție a sufletului; după efectul ei, este izvor de credință, abis al îndelungii răbdări, ocean al smereniei – Sfântul Ioan Scărarul
De această beție duhovnicească au fost beți apostolii și martirii, cei dintâi străbătând toată lumea întru osteneală și osârdie, ceilalți vărsându-și sângele ca pe o apă din mădularele tăiate și suferind chinurile cele mai mari fără să slăbească cu sufletul – Sfântul Ioan Scărarul
„Dumnezeu este iubire” iar acela care încearcă să-l definească este un orb care încearcă să măsoare nisipul de pe fundul marii – Sfântul Ioan Scărarul
În măsura în care avem dragostea, în aceeași măsură posedăm și teama. Cine însă nu are teamă, acela sau este plin de iubire, sau este mort cu sufletul – Sfântul Ioan Scărarul Cel care iubește pe Domnul a iubit mai-nainte pe fratele său – Sfântul Ioan Scărarul
O mamă nu are atâta afecțiune față de pruncul căruia îi dă pieptul ei să-l sugă, pe cât are pururea fiul dragoste față de Domnul său – Sfântul Ioan Scărarul
Cel care iubește cu adevărat are mereu înaintea ochilor minții chipul celui îndrăgit și cu atâta plăcere îl privește înlăuntrul gândului său, încât și noaptea în vis nu-și poate stăpâni elanul care-l atrage spre cel dorit. Rănindu-se cu această dragoste, cineva spunea următoarele cuvinte: „Eu dorm, dar inima mea veghează” – Sfântul Ioan Scărarul
Fericit este cel ce are o așa dragoste de Dumnezeu, precum are cel nebun îndrăgostit de iubita sa – Sfântul Ioan Scărarul Fericit este omul care nu se lipește de nici un lucru stricăcios și vremelnic.
– Iubirea Aproapelui
Cel ce iubește pe Domnul a iubit mai-nainte pe aproapele său – Sfântul Ioan Scărarul
Dragostea este lepădarea oricărui gând potrivnic față de aproapele nostru – Sfântul Ioan Scărarul
Cel care spune că Îl iubește pe Domnul, dar în același timp urăște pe fratele său, este asemenea celui care-și închipuie în somn ca aleargă – Sfântul Ioan Scărarul
Curaj-frica
Frica este o însușire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slavă deșartă. Frica este lipsa credinței arătată în așteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimțire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă și se împuținează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar și în lucrurile cele mai sigure. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme și fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
Cei ce plâng și nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispuși la frică, chiar și dintr-un lucru mic se înspăimântă și de multe ori își ies și din minți. (Sunt cei ce nu-și mai cruță trupul și așteaptă cu hotărâre orice li s-ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie suferință.)
Omul fricos suferă de două boli: de puținătatea credinței și de iubirea de trup. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât și îndrăzneț, căci sufletul său este slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaște pe sine și cade astfel în extreme. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
Precum mormolocii îi înfricoșează pe prunci, așa și umbrele pe cei mândri. Nu este cu putință ca cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică lasă de ceva de pe pământ. Omul care crede știe că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământești, chiar viața sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătățile în cer. Cel ce are frică de cele pământești și nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigura împotriva necazurilor și nenorocirilor. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
Precum apa strâmtorată țâșnește spre înălțime, așa de multe ori și sufletul strâmtorat de primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăință și se mântuiește. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: ”Doamne, om nu am” căci toți îl avem pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)