Este relativ interesant de urmărit evoluția din ultimele decenii a principalelor partide din țările membre ale Uniunii Europene. Între alte concluzii ce se pot formula, se impune ideea că doctrina promovată de fiecare partid și liderul/liderii de la „vârful” conducerii executive constituie, împreună, vectorii majori ce impun sau nu un partid în preferințele electoratului. Într-un sens mai general putem spune că leadership-ul politic rămâne un factor esențial pentru a promova/impune un partid politic în diverse contexte socio-economice. De exemplu, Tony Blair s-a impus în fruntea Partidului Laburist după ce, în 1997, a condus acest partid spre victorie împotriva Partidului Conservator (acesta din urmă se afla la putere, la acel moment, de aproape două decenii); Blair a reușit performanța de a rămâne în fruntea Executivului Britanic aproape un deceniu, „menținând” implicit și partidul său în preferințele electoratului; rămâne de văzut dacă succesiunea de leadership politic de la Blair la Gordon Brown a fost sau nu suficient de bine gândită.
În ceea ce privește evoluția scenei politice din România de după 1989 se poate spune că exemplul tipic (pentru importanța leadership-ului politic în succesul unui partid) se regăsește în cazul PSD-ului întrucât evoluția acestei formațiuni politice se suprapune, aproape se contopește cu leadership-ul impus de dl. Ion Iliescu; această stare de fapt în cazul PSD-ului este cu atât mai „surprinzătoare” cu cât este vorba de un partid cu o doctrină coerentă, clar percepută de majoritatea electoratului de stânga. Soluția la care a recurs PSD-ul de transfer al leadership-ului de la dl. Iliescu la dl. Geoană s-a dovedit a fi o soluție de „criză”, în cel mai bun caz, întrucât influența/puterea reală în funcționarea PSD a rămas localizată în „zona” d-lui Iliescu. Atât timp cât dl. Ion Iliescu rămâne „aproape” de dl. Geaonă (chiar atunci când îl numește „prostănac”!), cât domnia sa rămâne unul dintre liderii importanți din conducerea centrală a PSD, partidul își menține o anumită preferință în rândurile electoratului întrucât structura politică se supune aceluiași tip de leadership. Este de prezumat că la momentul retragerii d-lui Ion Iliescu din viața politică PSD-ul va fi oarecum „forțat” să impună un alt lider autentic dacă dorește să rămână un actor politic important în anii ce vor urma. Altfel spus, cred că uneori leadership-ul politic promovat la „vârful” unui partid poate să „eclipseze”, aproape complet, însăși existența unei doctrine clar conturate, respectiv leadership-ul poate să impună chiar peste 90% din succesul/insuccesul unui partid.
Într-un alt sens, de disoluție a unei structuri politice (notabile la un moment dat!) se poate invoca istoria recentă a PNȚCD, caz în care, după dispariția d-lui Corneliu Coposu( care rămâne indiscutabil un lider politic de mare valoare!), nu a identificat nici o soluție viabilă pentru a impune un alt lider în fruntea partidului. Se poate spune că în absența unui transfer benevol de leadership politic de la o persoană la alta (în mod voluntar, deliberat!), după cum s-a întâmplat spre exemplu în relația dintre Tony Blair și Gordon Brown, orice partid politic poate înregistra o criză profundă și poate intra pe un trend descendent în preferințele electoratului. Mai mult, se poate spune că un partid ce traversează o criză de leadership politic, cum ar fi cazul PNȚCD, poate fi condamnat la un eventual „anonimat” chiar pentru o perioadă de 2-3 decenii! Remarca anterioară este valabilă chiar atunci când este vorba despre un partid, cum ar fi PNȚCD, cu o doctrină clar enunțată, clar percepută de electorat. Așadar, după cum ilustrează exemplul PNȚCD, atunci când liderii politici de la „vârful” unui partid nu acceptă/înțeleg că este necesar, chiar obligatoriu, de transferat benevol leadership-ul după o anumită perioadă de timp (după ce capitalul electoral, capitalul de simpatie/încredere indusă etc. s-a consumat în mod inevitabil!), întotdeauna va exista un cost major pe care partidul respectiv trebuie să îl plătească. Evident însă că, îndeosebi în mentalitatea românească, este extrem de greu de renunțat în mod voluntar la acest „drog” formidabil numit putere!