Leacuri duhovnicești

Într-o duminică din vara anului 1965, mă aflam cu familia în excursie la „Schitul Sihla”, din județul Neamț. Acest schit este situat la o altitudine de 1115 m, în Munții Sihlei. Poziția sa destul de izolată și greu accesibilă, cât și peșterile naturale din acești munți, au atras din totdeauna sihaștrii cei mai râvnitori care, fugind de lauda lumii, s-au săvârșit aici, în smerenie și neștiuți de nimeni. Aceștia aveau chilii tăinuite pe văi neumblate, iar obcina munților a format din totdeauna poteca de legătură cu mănăstirile din împrejurimi și cu alți munți. Dintre sihastrii cei mai râvnitori, care s-au nevoit în munții Sihlei, unii au ajuns la treapta desăvârșirii, cum a fost spre exemplu „Sfânta Teodora” (sec. XVII-XVIII).
Vindecarea
La Sihla, se păstrează și azi în bună stare „Peștera Sfintei”, fântâna, chilia și „Biserica dintr-un brad”, locul unde se ruga Cuvioasa. La ora prânzului, ne aflam pe o bancă în curtea bisericii dintr-un brad, situată cam la 45 m deasupra schitului. Era ora când din schit ieșeau credincioșii de la Sfânta Liturghie. Cei mai mulți urcau către Peștera Sfintei Teodora, ceva mai sus de locul unde ne aflam noi. Printre aceștia am văzut o veche cunoștință, un călugăr de la mănăstirea Neamț, însoțit de un pustnic. Văzându-ne, s-au oprit să se odihnească și astfel am intrat în vorbă cu amândoi. Pustnicul era ceva mai circumspect. Numai datorită călugărului am putut afla de la el, despre cele ce vreau să vă vorbesc.
Din povestirile sale am aflat că mai înainte de a deveni sihastru suferise de o boală gravă, care sigur l-ar fi condus la deces (nu a vrut s-o numească). Știind că în curând va muri, a făcut o promisiune înaintea lui Dumnezeu, că dacă îl vindecă, se va face călugăr și-i va sluji toata viața. La scurt timp după această promisiune, mergând spre mănăstirea Agapia, pe obcina munților, l-a întâmpinat un sihastru bătrân. Contrar obiceiului, acesta l-a invitat în tăinuita sa chilie. Acolo a rămas patruzeci de zile, timp în care s-a făcut sănătos, în urma unui tratament duhovnicesc-naturist, impus și supravegheat de către bătrânul sihastru. După vindecare, a rămas ucenicul bătrânului, care timp de zece ani l-a învățat rânduiala și nevoințele vieții sihăstrești.
Mai înainte însă de a ne relata cum a fost vindecat, ne-a spus că pentru a putea înțelege mecanismul vindecării duhovnicești, se impun câteva explicații cu privire la suflet.
Păcatul este în noi
A început prin a ne spune că orice boală este o consecință a păcatelor. Aceasta a spus-o și Mântuitorul slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda: „Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie ție și mai rău”. Cauza păcatelor nu este trupul, ci sufletul. Trupul este instrumentul sufletului, organul sau de manifestare și colaboratorul său; este subordonat sufletului și condiționat de către acesta. Manifestările bune sau rele sunt exteriorizări ale sufletului. Deci nu părțile trupului sunt cauza păcatului, ci cel ce se slujește rău de ele. De aici și toată dezordinea din lume. Iisus Hristos zicea limpede că dinlăuntru, din sufletul omului, ies toate cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, pizma, înșelăciunea, trufia etc., etc.
În zadar am căuta păcatul în afară de noi. El este o corupere a rațiunii și a sufletului.
Realitatea concretă noi nu o simțim cu trupul decât ca intermediar. Stările ce se produc în trup sunt simțite de suflet. Sufletul fiind indisolubil legat de trup îi resimte toate durerile, dar și plăcerile acestuia. Tocmai această împărtășire a sufletului cu toate necazurile și dificultățile trupului îi oferă acestuia perspectiva iertării. Prin trupul bătut, lovit, zdrobit și îmbolnăvit, sufletul obține iertarea. Procesul intim ce se petrece pe scena lăuntricului, în această interferență a divinului cu umanul, este o trăire personală. Cunoașterea deplină a adâncurilor sufletești aparține numai lui Dumnezeu, care judecă și decide. Pentru aceasta stau la mijloc necazurile de tot felul, suferințele de tot felul și lacrimile. Există suferințe repartizate și în folosul altora. În folosul celor dragi, pe care îi iubim mult și care nu și-au curățit păcatele prin mărturisire. Un viu, spre exemplu, care se roagă insistent pentru un mort foarte iubit, participă la curățirea sufletului aceluia prin diverse suferințe repartizate lui. Tot așa, un copil nevinovat suferă pentru părinții iubiți, pentru bunicii iubiți, care nu și-au curățit sufletul de păcate. La rândul lor, aceștia suferă pentru suferința copilului.
Scoaterea sufletului de sub povara păcatelor
Cunoscând acum cauzele îmbolnăvirii trupului, este necesar mai întâi să ne ocupăm de suflet, autorul moral al tuturor păcatelor și numai după aceea să ne ocupăm și de trupul bolnav. Trebuie neapărat să scoatem sufletul de sub povara păcatelor ca să putem oferi trupului o șansă sigură de vindecare. Scoaterea sufletului de sub povara păcatelor nu se poate face altfel decât printr-o mărturisire sinceră și completă la un preot duhovnic. Numai acestora li s-au dat puterea de a ierta și a dezlega păcatele, de însuși Mântuitorul.
Așa s-a petrecut și cu mine, a continuat să ne povestească sihastrul. Ajuns în chilia pustnicului, acesta mi-a dat trei zile de gândire în care timp să-mi notez toate păcatele, începând cu cele din copilărie și până la acea vreme. Între timp, mi-a spus să mă strecor pe obcină, la târg, și să cumpăr tărâțe de grâu, zahăr, lămâi și un sac cu semințe de bostan. După cele trei zile, m-am mărturisit și m-a dezlegat de toate păcatele.
Rătăcirea noastră, pierderea de sine
A urmat apoi tratamentul trupesc. Timp de patruzeci de zile am băut, în loc de apă, numai borș de tărâțe de grâu crud și mereu împrospătat, pregătit după următoarea rețetă: la doi litri de borș se adaugă doi litri de apă, 400 g zahăr și o lămâie. În loc de mâncare, am consumat numai sâmburi de bostan, câte doi pumni dubli pe zi. Sâmburii foarte puțin prăjiți, mai mult uscați și fără sare. După vreo zece zile de tratament, au început să-mi apară pe tot trupul bube și transpirație greu mirositoare. Aceasta a durat cam douăzeci de zile. Când s-au împlinit cele patruzeci de zile, m-am simțit vindecat. A urmat iarăși o mărturisire, numai pentru acest interval de timp, și anume pentru păcate interne, comise numai cu gândul, direct în suflet, căci spunea bătrânul pustnic că exigența lui Dumnezeu împotriva păcatelor merge până la neprihănirea gândurilor. După aceasta mărturisire, m-a împărtășit și iată că de atunci au trecut aproape treizeci de ani.
Există deci o compensație regulată între păcatul semănat cu voie și necazul secerat fără voie. Dar fiindcă Dumnezeu a rânduit o vreme oarecare între semănat și seceriș, nu credem în răsplată. Rătăcirea noastră constă tocmai în pierderea din vedere a acestui centru lăuntric: sinea noastră, persoana noastră, eul nostru, adică sufletul acela care ia toate deciziile. De aici – bolile, necazurile și toată dezordinea din lume.
(Luca DUMITRU, Piatra-Neamț)