Le știe cineva?

Săptămâna asta, județul Neamț a omagiat doi dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii române: la Humulești, lui Nicolae Breban i s-a decernat Premiul național de proză „Ion Creangă”, iar lui D.R. Popescu, care primise același premiu anul trecut, titlul de Cetățean de onoare al orașului Tg. Neamț. Par a nu prea mai avea rost tentativele de descâlcire a devenitului plicticos „a fost odată”, spre a readuce în discuție avatarurile scrisului românesc în „epoca de aur”, dar observ, după diverse întâlniri cu reprezentanți ai tinerei generații de condeieri, că, de fapt, nu se știe nimic! Ori, în cel mai bun caz, mai nimic. Nici oarece interes nu văd să existe după ostoirea scotocelilor prin dosarele Securității, iar mărturii revelatoare ale celor care au trăit vremurile cu pricina (și-s din ce în ce mai puțini!) întârzie să apară. Iată un posibil subiect: știe cineva că atât D.R. Popescu, cât și Breban, s-au numărat printre cei mai cenzurați scriitori români? Cât era D.R.P. de Președinte al Uniunii Scriitorilor, piesele sale au fost pur și simplu hingherite de purtătorii ștampilei pătrate – cu precizarea că, la noi, au funcționat 77 de cenzuri, nu una singură, și că, de multe ori, decizia definitivă ajungea să fie luată până sus de tot! O știu din experiența proprie: în cei 11 ani cât m-am aflat la Direcțiunea Teatrului Național din Iași, am jucat nu puține dintre remarcabilele piese ale Președintelui U.S.R. – toate, dar absolut toate, ciuntite de un foarfece mânuit…la cel mai înalt nivel! Excedat, D.R.P. a decis să renunțe pur și simplu la spectacolul ieșean (în pragul premierei, după o trudă de câteva luni!) cu piesa „Hoții de vulturi”: „nu mai pot, m-am săturat, dacă tu crezi că se poate face ceva, n-ai decât să rescrii ultimul tablou, eu nu mai modific nimic!” Am imaginat câteva replici, dar cum „să dregi”, din vorbe lipite, o piesă care, în subtext, trata tema ratării în „cea mai umană dintre orânduiri”? Principala acuză: „nu are un final luminos”, deci, este nereprezentabilă! Și dacă nu se putea „lumina” prin vorbe, am făcut-o la propriu, amplasând pe fundalul scenei un soare imens din butaforie, scăldat în razele întregii baterii de reflectoare a Teatrului Național. În scena finală, de mânuță, eroii pășeau cu responsabilitate către soarele de carton, în acompaniamentul sonor al unei melodii cât se poate de… optimiste. Lipitura se vedea de la o poștă, spectatorii și critica au înțeles-o ca atare, reprezentația păstrându-și, de fapt, toate sugestiile incomode nealterate. A „ținut” și, până la urmă, spectacolul a primit (și în răspăr!) Premiul I pe țară la Festivalul UNITER-ului de atunci! Cu Breban a fost și mai complicat: eram director la Editura „Junimea” și i-am publicat, în 60.000 de exemplare, unul dintre cele mai valoroase romane ale prozei românești, „Bunavestire”. Cartea fusese răspicat respinsă de editurile bucureștene (a Uniunii Scriitorilor și „Eminescu”). La Iași s-a obținut aprobarea, dar ca s-o obții, trebuie, nu-i așa, mai întâi s-o ceri. Numai că la ditamai Plenara CC al PCR, bunul meu prieten Titus Popovici, cu care colindam în doi, în fiece primăvară, cotloanele Deltei căutând gâștele sălbatice, a găsit un bun prilej să-și lepede vechea amiciție pentru a ataca inamicii din postata prozei (Breban), dar și pe cei din zona politică „la vârf” (Cornel Burtică, secretarul cu propaganda al CC). Și a trântit un fulminant discurs în care a elogiat buna orientare a celor doi directori din Capitală (Marin Preda și Valeriu Râpeanu), făcându-mi un singur hatâr: nu mi-a pronunțat numele, utilizând doar formula „directorul de la Iași”. Cartea nu era, potrivit spuselor indignate ale lui Titus, publicate in extenso a doua zi în „Scânteia”, decât o rușine națională, un atac la înseși bazele socialismului românesc multilateral dezvoltat, un regretabil rebut editorial etc. etc. În concluziile Plenarei, Ceaușescu a rostit formula cu efect de ghilotină „Titus are dreptate!”, ceea ce însemna că „directorul de la Iași” urma să-și caute repede alt loc de muncă. Cum se va vedea, până la urmă am fost scos cumva din cauză, dar Burtică, ceva mai târziu, a ajuns simplu inginer undeva, pe la Ploiești. Iliescu era pe atunci prim secretar la Iași, romanul apăruse, cum se spune, în parohia lui și se simțea implicat, drept pentru care a profitat de un prilej și m-a dus la Ceaușescu: „explică-i tovarășului cum e cu «Bunavestire»”. Erau de față și soața „eroului între eroi”, și Burtică. Când am văzut privirea rece și acră a „savantei”, n-am mai putut rosti nici un cuvânt. Mai bine: a vorbit Burtică: „Tovarășe Secretar General, cartea a apărut cu aprobarea mea”. Ar fi putut să spună „păi, eu v-am trimis cartea la Iași, voi sunteți editori, trebuia să vă orientați, să deschideți ochii, că de asta v-am pus acolo” – dar a preferat să-și asume responsabilitatea. Și l-a costat… Așa s-a tipărit „Bunavestire”, roman de raftul I al literaturii române. Povești de odinioară. Și câte mai sunt! Le știe cineva?