„Consiliul Național al Audiovizualului” a interzis recent o reclamă amplu televizată la o pastă de dinți, deoarece textul conținea o frază agramată.
Dar chiar și atunci când agramatismul este evitat, rezualtatele celor care muncesc pe ramura frunzoasă a publicității sunt cel mai adesea pirpirii, chiar penibile, în pofida faptului că încasează o spinare de lovele pentru ele. Deși creativitatea le este răsplătită regește de numeroasele firme care ar rămâne anonime fără reclamă, tocmai creativitatea e punctul lor fragil. Sau poate că scriitorii de reclame suferă de surmenaj în grup. Cert este că finalitatea activității lor, de care ne izbim pe întregul relief variat din mass-media, deseori frapează prin prost gust și proastă inspirație; mai mult îndepărtându-ne decât apropiindu-ne de produsul pe care ni-l supun atenției.
Să ne gândim puțin doar la reclama făcută unui laxativ, unde apare o individă, care cică stă o zi întreagă pe budă, fiindcă e constipată până la lacrimi, și când îi vine bărbatul acasă și-o întreabă ce a făcut cât a fost el plecat, ea îi răspunde că mai nimic. Mai nimic, adică ceva tot a făcut, iar noi avem plăcerea să știm ce. Zău că ți se duce naibii toată pofta de viață în doi care, zic marii neconstipați, e cheia fericirii pe pământ!
Apoi ar mai fi și reclama aia infectă, cu două limbi și-un ochi, care discută aprins despre calitățile noului sortiment de „Coca-Cola”, iar aici dezamăgirea mea e și mai mare, căci vocea uneia dintre limbi e asigurată de Marius Florea Vizante, memorabilul actor din filmul lui Nae Caranfil „Restul e tăcere”.
În aceeași notă oribilă, să mai împrospătez și una din reclamele insistente, făcută anii trecuți unui fond de pensii privat, care înfățișa un tinerel și-o tinerică, ambii zâmbind cu fasolele la vedere și ținând în mână un borcan, pe care ni-l vârau adânc în retină, ca pe o mare chestie. „Cumperi una, iar pe cealaltă o primești gratis”, glăsuia reclama, în timp ce tu te întrebai, reglându-ți pupila, care-i obiectul de consum astfel promovat. Cu alte cuvinte, ce-au obținut tinereii zâmbăreți și țin acuma în borcan, fuduli nevoie mare de achiziția lor?
Uitându-te mai bine, vedeai că înăuntrul borcanului se găseau… două proteze sinistre. Iar toată alegoria asta vroia să te îndemne să te gândești de pe acuma la timpurile când o să-ți rogi partenera să-ți dea proteza din pahar, ca să o poți mușca la fel ca în tinerețe, de buză ori de bucă!
Ce glumă de neam prost! Mă mir că firma de publicitate care a creat reclama nu s-a gândit să înlocuiască protezele cu două scutece.
