„Laudă” preotului de la sat

Satul românesc este, în continuare, o mare resursă umană, în pofida scăderii demografice și absenței tinerilor, o bogăție spiritual-culturală, patrimonială și tradițională, tocmai prin stabilitatea care o oferă, încă, în mare parte, înțelepții experienței vieții trăite, cu bune și mai puțin bune, în timpuri favorabile și potrivnice din punct de vedere social și economic.
Tocmai resursa umană a satului este „cheia” de boltă a înțelesului profund privind rădăcinile noastre ca popor creștin aici, la „poarta creștinătății”, în „calea tuturor relelor”.
Privind obiectiv, adică la fața locului, cum s-ar spune, observăm o degradare a satelor, mai ales prin părăsirea lor de forța vitală, care o reprezintă tocmai cei absenți, fie mutați la orașe, pentru o viață mai bună, fie în străinătate, pentru mai multă stabilitate economică. În realitate, bogăția spirituală (bunicii și părinții) nu poate fi înlocuită cu nici o altă ofertă, cât ar fi de ademenitoare în perimetrul strict economic al existenței noastre. Din fericire, custozii bunurilor noastre existențiale mai trăiesc, îngrijesc de morminte, care sunt pietrele de la temelia neamului și spațiile speranței „în zilele de apoi”, păstrează culoarea veselă a portului tradițional, măcar în ladă, rezistă la tentația unei modernități secularizante galopante și sunt mereu gata să ofere foarte mult din experiența lor în schimbul unei vizite fugitive, pe care ei o apreciază a fi „clipă de eternitate”.
Pentru țăranul român, care păstrează, încă, în demnitate, numele țărânei din care suntem luați, și în care ne vom întoarce, lumea este mult mai bună, deoarece pe om dacă-l privești prin prisma bunătății, bun este! Aceste câteva considerațiuni de ordin general ne arată că nu-i suficientă aprecierea de sus și de la distanță, în privința realităților satului românesc și nici chiar comparația cu ceea ce a fost cândva. Părintele Adrian Făgețeanu de la Mănăstirea Antim ne amintea: „Cine vede lucrurile de sus, le vede bine, dar cine le vede de jos, le vede exact”.
Credem că așa a fost gândul inspirat de Dumnezeu Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de a propune Sfântului Sinod tematica misionară de o actualitate stringentă: „Satul românesc – preoți, învățători și primari gospodari”. Ne-a invitat pe toți, săteni aflați la orașe, ori în Occident, la o reflecție și de aici la o lucrare menită a reînvia dragostea față de ceea ce suntem și nu de ceea ce ne lipsește.
Tema este extrem de actuală și așa va rămâne, deoarece satul la români nu va dispărea. Poate vor înceta unele tradiții, obiceiuri, dar satul va dăinui atât timp cât preoții noștri – toți tineri, uneori singurii intelectuali tineri, cu învățătorii, cât vor mai fi copii, cu primarii care au și vor avea de păstrat un mare patrimoniu, deoarece inclusiv centrul comunal, tot un sat este. Avea mare dreptate savantul Nicolae Iorga când observa că în istorie a fost sat fără stat, dar viceversa nu.
Revenind la tema sinodală, Preafericitul însuși fiind un sătean de la Dobrești, unde spre cinstea Preafericirii Sale a ctitorit în casa părintească o sălășluire stărețească aidoma Patriarhului Miron la Toplița, tocmai pentru a nu muri satul, ne arăta că s-ar cuveni a nu trata realitățile sătești nici idealizant, nici nostalgic, ci cu atenție la fenomenul abandonului practic și la o supraviețuire precară.
Tocmai de aceea, avem datoria, cu toții, să încurajăm, să sprijinim la modul concret preoții noștri de la sat. Ei sunt principalii vectori ai luminii sătești, fie și într-o realitate economică destul de precară, la sat.
Bisericile noastre vechi sunt înnoite prin hărnicia și elanul preoților noștri, secondați cei mai mulți de familiile lor frumoase, cu vlăstarele – copiii – care înveselesc real atmosfera din sfântul locaș. Ei predau, cu răbdare, religia în școlile sătești și întrețin cu dascălii atmosfera culturală. Sunt multe sate unde au ctitorit biserici noi. Sunt de admirat preoții noștri, îndeosebi cei de la sate! Mulți au inițiat, cu ajutorul centrelor eparhiale și protopopești, programe spiritual-culturale tradiționale, dar și filantropice de toată frumusețea.
S-ar cuveni acum, înainte de Sfintele Paști, să identificăm și pentru preoți o modalitate concretă de apreciere: „Laudă preotului de la sat”, în aceeași cheie a marelui Rebreanu, sub cupola Academiei care aducea „Lauda țăranului român”.
Credem că doar apreciind aceste realități, urmând cu fidelitate și după puteri programele sfintei Patriarhii „Sănătate pentru sate” și „Hristos – sufletul satului meu”, vom continua misiunea ce ne-a fost încredințată împreună: țăranii, preoții, învățătorii și primarii.
Aceste reflecții au fost inspirate de părintele martir tânăr Constantin Varlam de la Fundeanu, fiu și nepot de preot, harnic, evlavios și mare gospodar, care exact acum 65 de ani a fost identificat neînsuflețit, în pădurile Vrancei, fugar de cei care au pus de mult gând rău satului românesc, dar n-au reușit nici prin colectivizare și nu vor reuși, sperăm, nici prin secularizare, dacă ne urmăm strămoșii eroi, martirii și preoții noștri harnici și devotați.
(Ziarul Lumina)