„Lăsați-vă prinși în năvodul iubirii lui Hristos!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Activitatea Mântuitorului Iisus Hristos a început și s-a încheiat cu câte o pescuire minunată. Minunile acestea au fost săvârșite în același loc și aproape în același cerc de martori, după spusele Sfinților Evangheliști Luca (5, 1-11) și Ioan (21, 1-14), care le-au reținut în scrierile lor.
Pescuirea minunată relatată de Sfântul Evanghelist Luca (5, 1-11) reprezintă împlinirea unei profeții vechi-testamentare: „Iată, voi trimite mulțime de pescari, zice Domnul, și-i vor pescui [pescarii aduși în discuția versetului sunt apostolii, n.n.]; iar apoi voi trimite mulțime de vânători [vânătorii sunt preoții din toate timpurile, n.n.], și-i vor vâna de prin toți munții, de pe toate dealurile și de prin crăpăturile stâncilor.” (Ieremia 16, 16).
Sfântul Evanghelist Luca plasează pescuirea minunată la începutul activității Mântuitorului Iisus Hristos; Sfântul Evanghelist Ioan vorbește despre cea de-a doua pescuire minunată (21, 1-14), care a avut loc imediat după Învierea Domnului. Aceste minuni simbolizează misterul Bisericii în dubla sa ipostază, vremelnică și veșnică, implicând o permanentă trecere din istoric în eshatologic.
Fericitul Augustin crede că minunea relatată de Sfântul Evanghelist Luca prefigurează Biserica ce avea să ia ființă la Cincizecime, iar cea consemnată de Sfântul Evanghelist Ioan se referă la Biserica de la sfârșitul veacurilor.
Pescuirea minunată s-a petrecut pe Lacul Ghenizaret, – Marea Galileei ori a Tiberiadei, cum i se mai spunea respectivului lac –, pe fondul colaborării și ascultării apostolilor față de Hristos (Luca 5, 5-6). Așadar, după ce Hristos a adresat cuvânt mulțimilor, mai întâi de pe țărmul mării, iar mai apoi din corăbioara-amvon a lui Petru și a lui Andrei, – semn că după ce ne hrănim sufletul cu rugăciune, trebuie să trudim și pentru hrana trupului –, i-a poruncit lui Petru să vâslească mai la adânc – adâncul despre care face vorbire prefigurează adâncul tainelor lui Dumnezeu – și acolo să arunce mrejele, abia drese, ca să pescuiască.
Corabia în care s-a urcat Hristos anticipă Biserica pe care o va întemeia El prin Jertfa Sa și, respectiv, prin predica apostolilor, care vor deveni astfel pescari de oameni.
Circumspect, Simon Petru, cu toate că Îl cunoștea pe Hristos relativ de puțin timp, I-a spus: „Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.” (Luca 5, 5).
În ciuda evidenței, întărită de experiența lor de pescari, deși nu era timpul propice pescuirii, fiind miezul zilei, Petru și Andrei au făcut așa cum li s-a poruncit. În I Regi este scris: „Ascultarea [de Dumnezeu n.n.] este mai bună decât jertfa și supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor.” (I Regi 15, 22). Cei doi au făcut precum li s-a poruncit și „au prins mulțime mare de pește, că li se rupeau mrejele” (Luca 5, 6). Țineau tare la năvoadele lor, pe care abia le reparaseră, dar mai mult țineau la Mântuitorul, dovadă fiind ascultarea lor, întrucât n-au invocat faptul că de acele mreje depindea existența lor și a familiei.
Sfinții Părinți spun că mrejele rupte, aduse în atenția referatului evanghelic, anticipau schismele și dezbinările din Biserica lui Hristos.
Iubirea Sfinților Apostoli față de Hristos i-a făcut să prețuiască și mai mult ascultarea, din care izvorăște însăși unitatea Bisericii. Iată de ce și atunci, – cu prilejul pescuirii minunate –, și în istoria Bisericii, truda Sfinților Apostoli nu a fost în zadar. Și aceasta pentru că, după chemarea la apostolat, ei n-au mai pornit pe mare singuri. Hristos era cu ei, așa încât osteneala le-a devenit roditoare. Lucrarea lor era lucrarea lui Hristos.
Neputincioși în fața minunii, ei au făcut semn celor din cealaltă corăbioară, fiilor lui Zevedeu, Ioan și Iacov (Luca5, 10), să vină să le ajute (Luca 5, 7). Greutatea peștilor depășea nu doar puterea lor fizică, ci și puterea lor de înțelegere, căci plinirea harului depășește orice limită rațională. Se petrecea sub privirile lor o minune, dar o minune pe care ei nu erau capabili să o înțeleagă. Singuri, apostolii au încercat să pescuiască toată noaptea, dar în zadar. Însă acum lacul se dovedește a fi bogat în pește. Erau tot atât de mulți pești ca și cei care vor răspunde mai târziu chemării lui Hristos, urmându-L.
Atunci Simon Petru, văzând minunea, a căzut plin de smerenie la picioarele lui Iisus și I-a zis, conștientizându-și nevrednicia: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” (Luca 5, 8). Desigur, reacția sa a fost asemănătoare gestului pe care l-ar fi făcut un copil copleșit de personalitatea unui om vestit. Știa că nu este vrednic să stea în preajma lui Hristos și totuși s-a aruncat la picioarele Lui, într-o rugăciune mută, pentru a mai rămâne măcar câteva clipe.
Minunea, fără îndoială, i-a înspăimântat. Întotdeauna lucrurile neobișnuite produc spaimă, anxietate; cu atât mai mult întâlnirea cu Dumnezeu, cum putem vedea și la prorocii vechi-testamentari: Moise (Ieșirea 3, 6), Isaia 6, 5; Iezechiel1, 28, Daniel 8, 17.
Hristos a înțeles starea prin care trecea Simon-Petru și, împreună cu el, și ceilalți ucenici. De aceea, a căutat să-l liniștească pe Petru, spunându-i: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.” (Luca 5, 10). Adică vei continua să îți practici meseria, însă la un nivel duhovnicesc.
Iisus nu numai că l-a liniștit, ci, în același timp, odată cu liniștea adusă, l-a învestit în demnitatea de apostol. Îi dezvăluie perspectiva pescuirii oamenilor și aducerea lor la o nouă viață, trăită cu și în Hristos. Pescuirea simțită, naturală, dirijată de înțelepciunea și priceperea omenească, va deveni pescuirea gândită, rațională, înțelepțită prin harul divin. Momeala folosită va fi însuși Cuvântul lui Dumnezeu.
„De acum înainte” sugerează nu numai începutul unui altceva în viața lui Petru, ci și desprinderea totală de trecut, de păcat: „Doamne, sunt om păcătos.” (Luca 5, 8). Aici este și înțelesul tainic al nopții, de-a lungul căreia apostolii s-au străduit zadarnic. Doar în lumina lui Hristos și, implicit, a credinței, truda lor capătă sens. Iar de acest lucru se vor convinge cu prisosință în ziua Cincizecimii.
„Și trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El.” (Luca 5, 11). Ei înșiși au căzut, asemenea peștilor, în năvodul iubirii lui Hristos, spre a deveni pescari de oameni. Au lăsat totul în urma lor, pentru a fi împreună cu Hristos.
Minunea nu anticipează doar momentul chemării lor la apostolat, cât mai ales ne oglindește Biserica în misiunea sa. Atunci, ei „îndată” au lăsat toate și L-au urmat pe Hristos, pentru a fi martori ai încercărilor, dar și ai bucuriilor Sale.
Într-adevăr, lui Petru și Ioan le-au venit în ajutor cei de pe cealaltă corabie, adică cei care – deși nu făceau parte dintre primii ucenici – vor fi chemați la lucrarea apostolatului. Iar prin ei au fost chemați apoi preoții și învățătorii Bisericii, care au preluat și continuat pescuitul inițiat de Sfinții Apostoli cu binecuvântarea lui Hristos. Numai sub o astfel de binecuvântare cum este cea pe care a primit-o Biserica – locul de manifestare a Împărăției lui Dumnezeu – vor avea roade bogate toți cei care vor să ia parte la neîncetata lucrare a Bisericii în lume. Mărturie în acest sens stă Parabola năvodului: „Asemenea este iarăși împărăția cerurilor cu un năvod aruncat în mare și care adună tot felul de pești. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal și, șezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară. Așa va fi la sfârșitul veacului: vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți. Și îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.” (Matei 13, 47-50).
În parabolă, spre deosebire de peștii aduși în discuția minunilor, peștii prinși sunt de tot felul, însă trierea lor urmează să se facă ulterior. Deci, ei nu au o semnificație exclusiv pozitivă, ci și negativă, reprezentându-i pe cei care se vor pierde la sfârșitul veacurilor.
Fie ca și noi, atunci când se va face trierea cea de pe urmă, să ne numărăm printre cei aleși și preferați de Dumnezeu, ca cei care am păzit cu sfințenie cuvântul Mântutorului nostru Iisus Hristos încredințat Bisericii Sale!