„Lăsați copiii să vina la mine!”

Era într-una din serile în care Domnul Iisus, după o zi obositoare, în care predicase neîncetat poporului și discutase cu fariseii și cu ucenicii Săi, continua să se afle încă în mijlocul lor. Atunci câteva dintre mame au vrut să își aducă pruncii la Dânsul, ca să îi binecuvânteze. Ucenicii nu doreau însă să tulbure liniștea Domnului și de aceea nu le lăsau să se apropie. Atunci Mântuitul a spus aceste cuvinte mângâietoare: „Lăsați copiii să vină la Mine” (Luca 18,16). Exact aceasta este cea mai mare datorie a părinților creștini: să îi călăuzească pe copiii lor către Mântuitorul Hristos.
Veți întreba desigur, cum este posibil să facem aceasta, de vreme ce Mântuitorul nu mai predică printre noi, ci S-a Înălțat la ceruri?
Împlinirea acestei misiuni sfinte se realizează prin aducerea copiilor la biserică, unde intră în contact cu învățătura de credință ortodoxă și cu Sfintele Taine, unde învață să îl iubească pe Hristos și să urmeze învățăturilor Sale. Drumul care duce spre Hristos se întemeiază pe educația bisericească creștin ortodoxă.
Cea mai mare problemă a vremurilor noastre este aceea că, în multe cazuri, copii nu primesc o educație corespunzătoare. Mulți părinți se plâng de aceasta și pe bună dreptate. Concepția pe care o au cei mai mulți despre educație este plină de greșeli și lipsuri.
Educația copiilor poate fi asemănată cu un organism bolnav. Atunci când dorim să ne îngrijim de un bolnav, primul lucru pe care trebuie să îl facem, este de a afla ce îl doare. De aceea și noi ne punem întrebarea: „care este durerea educației copiilor noștri?”
Aceia care petrec mult timp în compania tinerilor, ne vor spune – dacă vor fi sinceri desigur – că ceea ce îi caracterizează este lipsa unui model de viață creștin și a unei morale ortodoxe. Pentru aceasta este responsabilă în primul rând familia. Profesorii de religie ne informează, că de cele mai multe ori, copiii intră la școală, fără să aibă nici cele mai elementare noțiuni creștine, care ar fi trebuit să fie dobândite în cadrul familiilor lor.
Îl întreabă pe copil: „Obișnuiești să te rogi lui Dumnezeu?” Și primește răspunsul: „La noi acasă nimeni nu se roagă!”
Astfel străduința educatorului nu găsește nici un sprijin din partea mediului familial. De aceea este foarte greu de găsit o formulă eficientă, pentru împlinirea unei educații duhovnicești corecte. De multe ori copiii manifestă o mare indiferență față de biserică sau rugăciune sau nu știu să își facă nici măcar semnul sfintei cruci. Din gura școlarilor se aud adesea discuții obraznice și impertinente referitoare la teme de credință, minciuni, jurăminte false, blasfemii sau chiar declarații categorice de necredință.
Observăm în același timp, că la copiii din zilele noastre nu mai întâlnim acele virtuți firești, care ar fi trebuit să împodobească fiecare vârstă a copilăriei.
Despre copilul Iisus, în vârstă de doisprezece ani, aflăm că mergea cu părinții săi să se închine la templul din Ierusalim si că le era supus. ” …sporea cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul la Dumnezeu și la oameni” (Luca 2,52). Acesta este modelul pe care trebuie să îl urmeze fiecare copil. Pe acesta trebuie să îl imite. Se întâmplă asta în zilele noastre?
Vă voi reaminti numai câteva dintre slăbiciunile pe care le au copiii de astăzi, lucru de care și voi vă plângeți și cred că o să-mi dați dreptate.
1. Mai întâi de toate, așa cum și voi înșivă spuneți, copiii și-au pierdut buna cuviință, sunt nepoliticoși, alintați, sălbăticiți și înrăiți. E de ajuns să le vadă cineva comportamentul față de părinții lor, sau față de cei mai mari!
2. Voi înșivă vă plângeți pentru neascultarea și minciunile lor, pentru faptul că sunt foarte superficiali și că nu vor să se gândească serios la viitorul lor. Vă neliniștește indiferența lor și dorința nestăpânită pentru dobândirea plăcerilor de orice fel.
3. De asemenea spuneți că ei cunosc lucruri, despre care cei mari vorbesc de obicei cu multă reținere și pudoare, și care, după sfatul Sfântului apostol Pavel, nu ar trebui discutate nici de către cei în vârstă.
Cine greșește însă pentru toate acestea?
Un răspuns scurt și corect este următorul: dacă ei nu au fost corect educați, cea mai mare parte de vină le aparține părinților.
Desigur că puțini sunt aceia care o vor recunoaște. Cei mai mulți cred – și sunt mândri de asta – că și-au făcut cu conștiinciozitate datoria. Cine greșește atunci, pentru faptul că acești copii ai voștri nu și-au însușit educația necesară?
Veți încerca poate, să vă plângeți că Dumnezeu este Cel care poartă toată vina!
(de Irineu – episcop de Ecaterinburg si Irbitk, care a trăit la sfârșitul secolului al XIX-lea)