Doi oameni charismatici în domeniile lor, maestrul Grigore Popescu-Muscel și profesorul universitar Mihail Diaconescu, și-au unit competențele pentru o publicație de excepție. Este vorba de monografia „Lainici. Capodoperă a artei românești și europene”, București, Editura Evanghelismos, 2011.
Cum tema fundamentală a cărții o constituie viața și străfulgerările duhovnicești de care s-a învrednicit Sfântul Cuvios Irodion, starețul de la Lainici, este și firesc ca ea să înceapă cu câteva date istorico-arheologice despre această chinovie și despre cei care s-au nevoit cândva aici. Toate marile evenimente de trecere prin vreme, de trăiri singulare, de reușite și de poticneli constituie cronica pictată a isihiei, care a strălucit mai multe veacuri într-adevăr, Mănăstirea Lainici ajunge în istorie ca o răsfrângere spirituală a isihiei instituționale a Sfântului Nicodim de la Tismana (1340-1406). Cel mai vechi lăcaș de cult din amintita ctitorie de mai înainte are hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică” și a fost sfințit în anul 1817. Cel de-al doilea, o adevărată catedrală, cu demisol, cinstește hramul Izvorul Tămăduirii și își are începutul după anul 1990.
Aceasta din urmă a fost menită unei binecuvântări unice, fiind încredințată penei de aur a pictorului Grigore Popescu-Muscel și a soției sale, pictorița Maria Popescu Dragomir.
Pe lângă repetatele devastări și prădăciuni suferite de la incursiunile turcilor de peste Dunăre, Mănăstirea Lainici a mai fost profanată de trupele germane în 1916 și de nelegiuirile regimului comunist ulterioare. În pofida tuturor acestor vicisitudini, ctitoria s-a întărit duhovnicește și a nădăjduit în Domnul în toate generațiile de viețuitori ai ei. Între aceștia, a strălucit în veacul din urmă starețul Irodion Ionescu (1854-1900), fost duhovnic al Sfântului Calinic de la Cernica, episcopul eparhiei sale. Printre alte sintagme cu care a fost cunoscut și cinstit de către credincioși este și aceea de „Luceafărul de la Lainici”. A adormit în Domnul la 3 mai 1900 și a fost tăinuit în bolnița locului până la 10 aprilie 2009. Atunci s-au descoperit sfintele sale moaște, fiind canonizat ulterior.
Ca o imortalizare în piatră a avânturilor duhovnicești ale monahilor de aici, pelerinii zăresc mai întâi pridvorul deschis al noii biserici de la Lainici. Zece coloane de piatră, cu piedestale pătrate pe care se odihnesc îngeri-copii cu capiteluri ornate, care susțin arce trilobate. Specialiștii văd în această succesiune de coloane, care contrastează într-un fel cu verdele înnegurat al peisajului, o preluare a elementelor corespunzătoare de la Colțea, ctitoria lui Mihai Cantacuzino din București. Totuși, artistul pietrar Vucașin Caragea nu și-a propus reliefarea importanței spiritului elenic precreștin. De aceea, el plasează în registrul superior medalioane de îngeri puternic spiritualizați, monogramul hristic, precum și stema Țării Românești cu vulturul cruciat. Stema Mitropoliei Olteniei se întâlnește de asemenea în acest spațiu. Ca element pictural „pridvorul cuprinde o megaicoană care prefigurează timpul eshatologic și biruința Bisericii lui Hristos la Judecata de Apoi”.
După opiniile marelui romancier și estetician ortodox Mihail Diaconescu, zugrăveala pridvorului bisericii celei mari de la Lainici echivalează cu „cronica pictată a isihasmului”, fiind distribuită în patru registre extinse. Deasupra lor, pe boltă, Mântuitorul Hristos, Arhiereul cel Veșnic, stă pe tronul slavei. Veșmântul roșu și celelalte elemente ale icoanei Sale arată fidelitatea față de erminia bizantină a autorului. Tonalitatea isihastă a ansamblului este subliniată, mai întâi, prin cercul rugăciunii caracteristice din inscripție. Dar talentul de pictor înduhovnicit al lui Grigore Popescu-Muscel se bazează nu numai pe har personal, nu numai pe profesionalism, pe prelucrări ale înaintașilor, ci și pe cunoașterea și trăirea Scripturii, de asemenea a tradiției spirituale ortodoxe. De aceea, în colțurile icoanei lui Iisus întru slavă sunt reproduși patru mari teologi ai vieții monahale: Sfinții Grigorie Sinaitul (†1346), Grigorie Palama (†1359), Filotei Kokkinos (†1377) și Eftimie de Târnovo (†1395).
Ideea fidelității și continuității teologiei isihaste a pictorului se continuă cu nouă medalioane de pe arcele pandantivilor exonartexului. Este vorba de mari teologi și trăitori în duh monahal: Sfinții Simion Noul Teolog (†1022), Calist I al Constantinopolului (†1363), Teofan al Niceei (†1384).
Profunzime teologică și rafinament stilistic
Se poate urmări, pe alte părți ale pridvorului, răsunetul monahismului isihast la români. Aici, ca frecvență și ca întindere, primează scenele din viața Sfântului Nicodim de la Tismana. Dintre acestea, impresionează în chip deosebit proba focului pe care au trecut-o el și ucenicul Antonie, întâmpinarea plină de demnitate sacerdotală pe care întemeietorul ctitoriei i-a făcut-o regelui Sigismund. Sfântul Calinic de la Cernica și mitropolitul Nifon au reținut de asemenea gândirea și pana charismaticului pictor.
Un ciclu compozițional important din pridvorul Mănăstirii Lainici privește viața, cultura, stăreția, adormirea Sfântului Irodion.
Distinsul pictor a interpretat viața în Hristos a acestor isihaști cu mare forță artistică (și acum culoarea galbenă alternează cu cea albă), notându-le gesturile caracteristice și coborându-i printre muritori. Se constată acum încă o dată că Grigore Popescu-Muscel este un mare pictor, un talentat colorist, dar și un îndemânatic desenator. La rândul său, comentatorul operei picturale se completează și se depășește pe sine prin considerațiile de mare profunzime teologică și de rafinament stilistic pe care le face.
Un element al talentului, dar și al erudiției teologice a pictorului nostru, îl constituie executarea Ciclului Filocaliei din același pridvor de la Lainici. Sunt interpelate, cu claritate și precizie, în ordine cronologică, toate edițiile grecești, slavo-ruse și românești ale marii pravile de meditație și trăire monahală înaltă. Bineînțeles că Filocalia de la Sibiu (1946) și de la București (1991) ocupă un loc privilegiat. Nu credem însă că Părintele D. Stăniloae, preot de enorie și cu familie, poate fi înfățișat în straie de monah. Cât privește Filocalia de la Veneția (1782), ea provoacă de asemenea nedumeriri. Pictorul înfățișează pe Sfântul Nicodim Aghioritul, care nu a fost cleric, stând jos în prezența mitropolitului Macarie Corintului cu care vorbește.
Unind pe drepții, patriarhii și proorocii vechi-testamentari cu teologii, ierarhii și domnitorii isihaști, de la români și din spațiul bizantino-balcanic, autorul ansamblului oferă o ultimă explicație a formulelor subscrise: „Unele veacuri sunt pentru coborârea lui Dumnezeu la oameni, iar alte veacuri sunt pentru urcarea oamenilor la Dumnezeu”. Se întâlnește aici un ecou al teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul asupra providenței istoriei mântuirii. La intrarea în pronaosul sfântului lăcaș sunt pictați în maniera icoanei Deisis Maica Domnului și Cuviosul Irodion Starețul.
Galeria Părinților de la cele Șapte Sinoade
Odată cu locul important acordat la Lainici Adormirii Maicii Domnului, se întâlnesc aici tablourile celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Este deosebit de înălțător să contempli împreună-lucrarea Sfinților Părinți îmbătrâniți în credință și virtute cu înțelepciunea bazileilor, prezenți uneori în magnificile adunări. Figura împărătesei Irina, care a convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) și care oferă spre supracinstire icoana Maicii Domnului, impresionează în chip deosebit pe credincios.
Tot atât de antrenant în elevația evlavioasă se prezintă și chipul Sfintei Mucenițe Filofteia, din climatul religios al copilăriei artistului. Pentru a lăuda și mai mult îndemânarea sa în creionarea expresivității figurilor, a hieratismului sfinților care nu sunt depărtați de lumea oamenilor, a îmbinării coloristice armonioase, vom mai semnala o modalitate de exprimare a autorilor, și anume întocmirea tablourilor sintetice: Arborele sfinților isihaști, Arborele monahilor isihaști, tabloul votiv al ctitoriei.
În viziunea lui Grigore Popescu-Muscel, sentimentul acesta de unitate și de comuniune se mărește și mai mult, dincolo de sugestia registrelor Liturghiei cerești din apropiere. La succesiunea atâtor îngeri, prooroci și sfinți apostolici pictați pe pereții cupolei, se adaugă acum prezența rugătoare a galeriei Sfinților martiri dacoromani. Șirul acestora, din absida de sud a naosului, se prelungește într-o sublimă și tainică prezență a Sfinților Brâncoveni și a mitropolitului Antim Ivireanul.
Ajunși la capătul periplului nostru duhovnicesc și artistic, subscriem întru totul concluzia IPS dr. Irineu, Mitropolitul Olteniei. Prin ea se binecuvântează „această pictură divină a genialului Grigore Popescu și strădania domnului profesor Mihail Diaconescu”. De asemenea, vedem că, dacă simpla răsfoire a prezentului album a produs lectorului atâta odihnă sufletească, vizionarea directă a acestei capodopere de creație bisericească ortodoxă va produce pelerinului, de aproape și de departe, sentimente de profundă credință, de pace, de bucurie sfântă. Pe de altă parte, dincolo de aceste virtuți, ea îi poate mijloci o corectă înțelegere a lumii și a rostului existenței noastre umane în ea.
(Pr. prof. univ. dr. Gheorghe DRĂGULIN)
