Lacul codrilor…

În ianuarie și-n iunie, nimeni nu cutează să-l conteste (eufemism!) pe Eminescu. E-un soi de armistițiu, respectat (de unii) cu noduri în gât. Când se mai împlinesc și cifre rotunde, ca-n acest 2010, năboiesc evocările exaltate și firitiselile de serviciu (se poate citi și legat: deserviciu). Din tot ce am izbutit să urmăresc, demn de interes mi s-au părut doar interviul cu miez și vână luat de Radio România Actualități lui Eugen Simion și reprizele de recitări din lirica eminesciană datorate unor mari actori care nu mai sunt.
O acută ieșire din banalul aniversar s-a petrecut la Iași, unde s-a vernisat expoziția „Idei și semne”, datorată sculptorului Neculai Păduraru (la Galeriile „Dana”). Nu-i ceea ce în mod obișnuit se înțelege printr-o expoziție, cu atât mai mult cu cât sculptorul… nu expune sculptură, ci niște file pe care-s schițate în creion ideile menite să ușureze privitorului „decodificarea semnelor plastice” și artistului, ordonarea gândurilor în intimitatea procesului creator.
Fastuosul album editat cu acest prilej de Galeria gazdă îi oferă lui Păduraru spațiul generos în care să-și susțină proiectul „monumentului Eminescu”, pe care l-ar vedea amplasat pe insula lacului de la Ipotești. Proiectul datează de vreo 15 ani, răstimp în care sculptorul l-a recreat în mai multe variante, până la înfățișarea definitivă datată 1998. Sigur că artistul, cu vechi și impresionante state de serviciu în armia sculpturii române (posedă, între altele, Premiul Academiei, a cucerit sumedenie de trofee peste hotare și a expus în cinci continente) nu și-a propus o reprezentare clasică, figurativă („o figură umană cu mustață sau fără mustață, cu un picior în față sau în spate; sunt doar niște convenții, sunt niște reprezentări schematice care nu mă mai interesează. Chipul lui Eminescu este în cer, în mare și-n păsările călătoare, în soare, în lună și-n stele, pe dealuri, prin poieni și-n toate cele care nu pier. Am încercat să evit șabloanele.”)
Am căutat o nouă viziune despre Eminescu.” Acest „despre” nu-l simt așezat chiar la locul lui când este vorba de o tentativă de a sublima, prin metaforă în bronz, însuși certificatul de naștere întru spirit al poetului: „Iar cerul este tatăl meu / Și mama mea e marea”. Cum n-am putut admira monumentul decât în fotografii, nu pot cuteza aprecieri privind finalizarea ambițioasei tentative; înclin să cred că-i vorba de o remarcabilă reușită chiar și numai pentru că-i rodul unei impresionante investiții de intelectualitate în pretențioasa conjugare plastică dintre cosmic și teluric. Rămâne de văzut cât de lesne va putea fi „citit” monumentul – se pare că subapreciem pe nedrept capacitatea privitorului de a descifra și interpreta până la capăt sugestiile, oricât de incifrate…
Revenind în derizoriul lumii acesteia, va trebui să constatăm că geaba inspirație, trudă și îndoieli creatoare, câtă vreme neîndoielnic e doar faptul că lacul… e-n curs de retrocedare. Îl cere un anume doctor Vasiliu, care zice că-i urmaș (de gradul cinci?) al boierului Pârlogeanu, fost proprietar al locului. Atenție: al locului, nu al lacului. Care este, de fapt, creația fostului vicepreședinte anterevoluționar Lazăr Băciucu, fiindcă „lacul codrilor albastru” secase de mult și nici nu i se mai știa amplasamentul din veacul XIX. Băciucu a adus până și nuferii, din Deltă! (Tot el este principalul naș al Memorialului de la Ipotești, construcție, pe atunci, ilegală – în acte figurează ca „bloc de locuințe cu spații comerciale la parter pentru CAP Cucorăni”…) Acum, până la soluționarea cererii de retrocedare, lacul este al nimănui: nici al Primăriei Ipotești, nici al Silvicului, deși Hotărârea 5/1995 a Consiliului Județean Botoșani îl declară „zonă protejată”. Malul e plin de peturi și gunoaie, iar vara, la sfârșit de săptămână, aici sfârâie grătare și se perpelesc mititei. Noii proprietari ar putea să refuze amplasarea pe insulă a monumentului izvodit de Păduraru: „ce-mi aduceți pe pământul meu cuptorul ăsta de țară?”
Dar dacă tot au de primit peste 300 de hectare de pădure, ipoteticii urmași ai proprietarului s-ar cuveni să aibă bunul-simț și să lase hectarul cu lacul slobod. Că ar fi de unde și-i greu de bănuit cum s-ar împăca, pe aceeași insuliță, duhul lui Pîrlogeanu cu spiritul lui Eminescu.