Lacrimi de mărgean

„Lacrimi de mărgean – cuvinte
Ți-am presărat duios în cale:
«Ale Tale dintru ale Tale»
Ție Ți-aducem, Părinte.“
Aflăm uneori pe cale, presărate pe lespezi de piatră sau pe nisip, lacrimi de mărgean păstrate de la pământeni care privesc spre Cer și ale căror trăiri sunt mai presus de cuvinte. Astfel de oameni pășesc cu grijă prin viață, ascultând șoaptele dumnezeiești și cuvinte care nu se pot grăi. Dacă se așază la masa de scris, lucrează sub aripa îngerului și scot la iveală, prin cuvinte alese, frumuseți ale sufletului. Luminate de sensibilități interioare, profunde, cuvintele se adresează Cuvântului: „Ale Tale dintru ale Tale“. Dacă nu toate, măcar câteva versuri sunt inspirate.
Tradiția versificării și darul poeziei au rădăcini adânci în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Întâiul versificator odrăslit din pământ românesc a fost marele și Sfântul Mitropolit Dosoftei, urmat de alți slujitori ai sfântului altar, până în vremurile noastre. Din această stirpe de condeieri face parte și smeritul ieromonah Ignatie Grecu, viețuitor în obștea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica.
„Ca să descopere floarea, ineditul, a înnotat noiane de cuvinte, tot căutând prin vremuri, înainte…“
În liniștea mănăstirii, după săvârșirea slujbelor și a canonului, ieromonahul Ignatie, în preumblările pe malurile lacului, meditează la nemurire ascultând privighetorile, inspirând mireasma teiului înflorit care revarsă-n lume strălucire. Sub ramurile încărcate cu flori pline de mireasmă, cei „bolnavi de dor și de iubire, privind la el, s-au vindecat și floarea lui au sărutat, umplându-se de nemurire“.
A privit atent la salcâmul și teiul înflorit, a ascultat până la o strajă de noapte cântul privighetorii și cântarea ei l-a fermecat. S-a așezat atunci la lumina lunii și a stelelor și a mai scris un rând, și altele, alcătuind astfel o nouă poezie.
„La streșini s-au așezat rândunelele clădindu-și cuib, salcâmii plini sunt de ninsoare, trandafirii au înflorit pe alei, fluturii vin în stol și mireasma se strânge ca într-un ulcior.“ Pe toate acestea le-a observat ieromonahul Ignatie și le-a așezat în pagină. S-a adunat de multe ori mănunchi de poezii, iar monahul le-a publicat pentru a dărui și altora frumusețea cuvintelor și bucuria citirii lor. În ostrovul cuviosului stareț Timotei s-a păstrat amintirea unui șirag de nume călugărești care au vărsat cândva, în trecerea lor prin lume, lacrimi de bucurie și lacrimi de pocăință. Ascunse priveliștilor obișnuite, lacrimile s-au strâns într-un potir de argint sau o cupă, după cum glăsuiește alcătuirea Apocalipsei, și au fost duse de către îngeri spre înălțimile cerului. Poate monahii și oamenii au uitat viața lor aleasă, dar neuitate-s de Dumnezeu, Atoateștiutorul. Cu gândul la aceste lacrimi de demult, urmașul întru slujire al monahilor cernicani a aprins lumină și a pus-o în sfeșnic, ca să lumineze tuturor. Lumina care vine de la Lumina Lumii, de la candela nestinsă a sfântului altar sau de la cea licărindă din chilie se împrăștie, prin rugăciune, mesaj și prin versuri, altora. Către această Lumină izvorâtă din mormânt și de pe masa sfântului altar vor căuta mereu oamenii, cu gândul de a-și ostoi dorul după veșnicie.
A învățat de la toți și din toate…
Această bucurie o aflăm și-n versurile părintelui Ignatie Grecu.
Când l-am întâlnit întâia dată, în Mănăstirea Cernica, m-am bucurat să aflu un monah care n-a făcut pact cu orgoliul, cu semețiile care răstoarnă evlavia și omenia. Necunoscut de cei mulți și puțin apreciat pentru darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu, șade ascuns într-o chilie smerită și prețuiește cu folos vremea lucrărilor sfinte. Zgârcit la vorbă și preocupat de cele duhovnicești, părintele Ignatie Grecu a îmbrăcat haina monahală dintr-o chemare interioară profundă. Sunt oameni care au această vocație și-i dedică întreaga viață. În 1984, când a pășit dincolo de porțile Cernicăi, mănăstirea avea o obște renumită, cu mulți bătrâni care veneau din alte vremuri și care au lăsat în sufletul novicelui lumina și căldura evlaviei față de cele sfinte. A învățat de la toți și din toate, s-a aplecat asupra florilor când purtau pe petale roua dimineților; și-a privit chipul în oglinda apelor, a păstrat în suflet imaginea răsăritului și apusului la marginea preafrumosului lac ce înconjoară mănăstirea. A întrebat privighetorile și a primit răspuns din tăcerile nopților.
Despre istoriile locului și „misterele“ ostrovului
A făcut ucenicie lungă, cum șade bine nevoitorilor din tagmă, și a primit tunderea îngerescului chip după opt ani de școală a smereniei. Păstrează, împreună cu alți monahi, tainele acestei mănăstiri, bucuriile și războiul nevăzut care-i, de altfel, întâlnit pretutindeni. Am încercat, în cele câteva întâlniri, să mai aflu ceva despre monahi cernicani uitați, despre istoriile locului și „misterele“ ostrovului. Nu, interlocutorul meu nu era dispus spre dialog. M-am gândit apoi și i-am dat dreptate. Pentru ce să-și risipească cuvintele sale care, oricum, cele mai multe se pierd, fără folos!
A hotărât părintele Ignatie să le adune în Sipetul de taină, cum și-a intitulat una dintre cărțile publicate în anul 2004.
În spatele Lacrimilor de mărgean, cartea de rondeluri a părintelui Ignatie Grecu, se ascund multe trăiri, bucurii, întrebări, neliniști. Monahul care a pășit într-al 58-lea an al vieții are deja câteva cărți tipărite, a cules suficiente referințe critice în publicații culturale importante, dar mai ales și-a împlinit visul de a prinde, de undeva, de sus, șoapte divine și a le așterne pe hârtie.
Înclin să cred că masa de lucru din chilia cernicană e străjuită de îngeri buni, chemați în rugăciuni și luminați mereu de candela nestinsă aprinsă cu drag și menținută cu untdelemn curat de smeritul ieromonah Ignatie Grecu Cernicanul.
(Arhim. Timotei Aioanei, sursa: www.ziarulumina.ro)