Nu-mi închipui durere mai mare pentru un părinte decât să-și vadă copilul, unicul copil, murind. Nu-mi închipui o inimă mai sfâșiată decât a părintelui al cărui copil se sinucide. Indiferent de motiv. Dacă motivele nu au legătură cu familia, părintele va trăi până la sfârșitul zilelor ca un câine de pripas, cu sufletul hăituit, cu inima zdrobită, pentru că nu a știut să fie aproape de pruncul lui, să caute să-l asculte, să-l înțeleagă, să-l ajute. Dacă motivele sinuciderii sunt legate de familie, cu atât mai mare este durerea părinților.
Cu câteva zile în urmă, Ioana, o fată de 18 ani, de la Colegiul Economic din Suceava, frumoasă și bună la învățătură, și-a luat viața. Cel puțin aceasta este varianta oficială.
Ioana și-a luat cu ea durerea în mormânt și nu vom afla niciodată ce a împins-o să facă acest gest disperat. Imediat după tragica veste, cunoscuți de ai ei vorbeau despre o puternică dezamăgire în dragoste. După doar o zi, colegi de ai Ioanei aruncau toată povara acestei tragedii pe umerii tatălui. Și ne cereau, pe site, să-l acuzăm pe el de moartea Ioanei. L-au acuzat că o bătea (că a bătut-o inclusiv la majoratul ei), că o teroriza, ne-au scris colegii ei că Ioana era disperată și nu mai știa ce să facă.
Dragi colegi ai Ioanei, sunt convins că aveți dreptate în tot ceea ce ați spus despre tatăl ei. Sunt convins că Ioana suferea cumplit și… Nu vreau să spun mai multe. Dar sunt la fel de convins că tatăl suferă enorm. A bătut-o, a terorizat-o, dar, cu siguranță, nu și-a dorit să moară. Atât l-a dus capul. Așa a crezut el că se face educația copiilor, ca în vremurile Miliției de pe vremuri. Dar, repet, sunt convins că nu și-a dorit să se ajungă la această tragedie.
N-am cunoscut-o pe Ioana, dar dați-mi voie să vărs o lacrimă pentru ea, alături de voi, dragii ei colegi și prieteni. Și acum vă rog, tot pe voi, dragii ei colegi și prieteni, dar și pe toți copiii și tinerii care citesc aceste rânduri, să rostim o rugă pentru părinți. Pentru părinții care s-au trezit, peste noapte, că între ei și copii este o mare prăpastie. O prăpastie pe care nu au săpat-o, voit, părinții. O prăpastie săpată de societate, de mentalitate. O prăpastie care se adâncește pe zi ce trece. Sunt vinovați copiii? În prea mică măsură. Sunt vinovați părinții? În cele mai multe cazuri, da.
Cei mai mulți dintre părinți au (sau pot spune avem) niște standarde. Au crescut într-o vreme când altele erau sistemele de valori, când viața arăta cu totul altfel. Ceea ce astăzi e la modă, mai ieri era lipsă de bun-simț. Ceea ce astăzi este „marfă”, mai ieri era depravare. Ceea ce astăzi este „cool”, mai ieri era blamat de școală și societate.
E greu să-ți schimbi convingerile, standardele, principiile, odată cu creșterea copilului. Unii pot, alții nu. Pentru aceștia din urmă, dintr-un anumit punct de vedere, statul își face datoria. Există cabinete de consiliere psihologică, unde profesioniști în domeniu pot să astupe prăpastia dintre copii și părinți. Există, bineînțeles, și cabinete private. Problema e tot la unii părinți. Se încăpățânează, din vremurile nu demult apuse, să considere vizita la psiholog (nu neapărat psihiatru) sinonimă cu nebunia. Și să-i privească ca pe niște malefici pe cei care trec pragul unui cabinet de psihiatrie sau chiar psihologie. Așa că, haideți, dragi tineri, să ne rugăm la Dumnezeu să dea tuturor părinților minte și putere să facă ceea ce trebuie, să meargă la ce cabinet e nevoie, la ce specialist e necesar, pentru a-și putea asculta copilul, pentru a-l putea înțelege, pentru a-l putea ajuta. Și, poate, după aceea, nu vom mai avea parte de comentarii dramatice, cum sunt cele ce urmează, comentarii postate pe site-ul ziarului nostru, la textul despre drama Ioanei: „nu e singura care se află în situații din acestea. În ziua de azi adolescenții recurg cel mai des la astfel de refugii pentru a scăpa de probleme și presiuni …vorbesc din cunoștință de cauză” / „….sinceră să fiu am avut și eu vreo 3 tentative …am scăpat cu viață dar ce e cel mai important e că am învățat să apreciez și ceea ce este rău într-o viață”.
