Lăcătuș și fundul fundașilor

Am fost și eu martor zilele trecute, alături de domniile voastre pe care le salut pe această cale, la sărbătorirea fotbalistului pensionar Marius Lăcătuș. Cu atâta pompă, de ziceai că-i vreun sfânt coborât printre noi. Mare om, mare mingicar, frumos caracter! Ajuns spectaculos la vârsta de 50 de ani, o vârstă rotunjoară cum a devenit el însuși.
Ca să restabilim adevărul istoric, de vreo 15 ani încoace, subiectul nostru arată cam ca un moșneag cu pensie mică; pentru că și pensionarii arată în mai multe feluri, în funcție de criterii diverse, printre care și nivelul pensiei. În plus, cum se întâmplă cu orice rom, odată cu înaintarea în vârstă, și lui Lăcătuș etnia i se citește fără dubii pe mecla sa abrutizată de golirea butelcii și de cine știe ce alte vicii ascunse.
Nu sunt sută la sută sigur că Lăcătuș trebuie dat de exemplu pentru activitatea sa sportivă. Poate mai curând merită dat de contraexemplu. Nu mă refer la valoarea sa. Ci la comportamentul lui, la fair-play-ul fără de care sportul e o simplă încăierare. El este cel care și-a nenorocit câțiva adversari – în fond, colegi de profesie cu el -, rupându-le intenționat și fără milă picioarele și scoțându-i din fotbal definitiv. El îi scuipa printre dinți pe cei din echipa contrară, el intra pe teren cu un bold în mână, cu care înțepa fundul fundașilor, în luptele corp la corp. Ăsta a fost jucătorul Lăcătuș: un om surprins mereu în ofsaid de lipsa sa evidentă de educație.
În mod firesc, Lăcătuș a fost felicitat călduros la a 50-a sa aniversare de mai toată protipendada României, inclusiv de cameleonicul Victor Ponta, cel care îi detestă pe oamenii de rând, dar le iubește pe vedetele îmbuibate din specia ăstuia.
Și-ar mai fi ceva de spus, tot cu voia dumneavoastră: dacă în urma practicării sportului ajungem să arătăm la fel de respingător ca Lăcătuș sau ca Nadia Comăneci, atunci, zău că mai bine rămânem niște sedentari convinși.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.