Labuntur anni…

Memoria începe să-mi joace feste! Pregăteam o carte nouă (între timp, a și apărut: „Din străinătate – razna prin patru continente”) și nu găseam, în dezordinea arhivei de acasă, însemnările de la vizita făcută la sediul NATO de la Bruxelles prin anii 2000 (unde mă așteptam să aflu generali mustăcioși, plini de decorații, aplecați cu încruntare peste hărți operaționale, și am dat peste filiale bancare, frizerii, baruri și ateliere de reparat încălțăminte…). Voiam să figureze în sumar; le publicasem în gazeta bucureșteană „Românul”, a cărei colecție completă știam că am donat-o cândva la Arhivele Naționale. Hai, deci, la Arhive. Nouă carte de intrare, semnături, programare la sala de lectură etc. În fine, mi se aduce colecția… numai că eu donasem cotidianul „Realitatea” (cu onor i-am fost director în 2006), nu săptămânalul „Românul”!
Cu destulă jenă că am pus cercetătorii să răscolească degeaba prin depozite, cer scuze și reiterez, drept supliment justificativ, ultima comandă ce-o văd înscrisă pe vechea mea fișă personală de lectură: fondul documentar arhivat cu indicativul „Institutul de Arte Matei Millo” (1949-1951). Cu folos: pe băncile acestei școli superioare de teatru, muzică și arte plastice, despre care nu se știe mai nimic și n-o mai pomenește nimeni, au învățat meseria scenei actori de talia lui Octavian Cotescu (în acte, studentul încă figurează cu numele adevărat – Coteț), Tamara Buciuceanu, Tatiana Iekel, Valeriu Burlacu și atâția alții. Surprize din cataloagele anilor de studiu: mulți dintre cei care s-au visat artiști au eșuat în posturi mărunte și deloc în calea aplauzelor – dar, tot în preajma teatrului. I-am găsit, târziu, recuziteri, regizori de culise, sufleori, tehnicieni de scenă, organizatori de spectacole.
Alții au izbutit în cariere pe care niciodată nu și le-au întrezărit: în 1949, reprezentantul studenților din Institut se numea Leiba Bluthal – adică, binecunoscutul Lică Bluthal, mai târziu autor de spectacole de revistă, șef al Stației de radioficare Iași (făcea acolo un neuitat cuplu istoricește constituit cu minunatul boem Valer Mitru, cel care dormea în frigul Stației de radioficare acoperit cu steaguri roșii și tricolore…), apoi organizator de spectacole la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” și… manager-operator de turism în Israel. Este acum un binecunoscut colaborator al presei de limbă română din Tel Aviv (la ultima mea vizită în Țara Sfântă mi-a dedicat, într-o gazetă, un emoționant mega-poem omagial de 14 strofe!!).
În anii ′49-′50, Lică participa la ședințele Consiliului profesoral de la Conservator, unde combătea strașnic pe diferite teme, fie ghiduș în chestiunea moralității colegelor, fie cât se poate de serios când sublinia necesitatea imperioasă a înființării unei gazete de perete. Studenții erau reprezentați, alternativ, când de Tamara Buciuceanu, când de Lică: se pare că vocea le era ascultată și de opinia lor trebuia să se țină seamă… Pe Lică l-am găsit și pe lista studenților evidențiați, împreună cu Tatiana Iekel. La ce capitol credeți? La dicție!
Îmi amintesc cu drag despre acești oameni pe care i-am cunoscut cândva, iar documentele din arhive arată prin ce vremuri au trecut. Extrem de importantă era, atunci, „originea socială”. Toate tabelele nominale conțin două rubrici fixe: numărul curent și „apartenența socială”, studenții fiind încadrați într-una din categoriile: muncitor (Oct. Coteț), mic burghez (Napoleon Crețu), țăran sărac ori țăran mijlocaș – singurele care permiteau accederea în învățământul superior. Orice început este greu, dar în anii aceia, după război și după marea secetă, dificultățile întrec închipuirea. Facultatea de Muzică n-avea barem un pian, darămite alte instrumente, la Catedra de „Grime și peruci” se lucra… cu materialul clientului, la cămin, studenții dormeau câte doi într-un pat (în situații fericite, trei în două paturi). Studenții n-au sală de lectură, n-au spații pentru ateliere, iar cantina semnalează Rectoratului că „nu se găsesc în comerțul socialist făină de grâu, orez, paste făinoase, brânză etc., etc.” și n-are cum alcătui un meniu cât de cât onorabil.
Exista, desigur, examenul de admitere, dar adevăratul „izvor de cadre” era o „Comisie de depistare” ce se deplasa în fabrici, la sate, în unități militare, pentru a descoperi viitori actori „cu origine sănătoasă”. Explicabil, atunci, adevăratul val de eliminări definitive la începutul semestrului II cu motivația „lipsă de aptitudini, fizic nescenic, lipsă totală de sensibilitate, defecte ireparabile de dicție”! Periodic, Ministerul comunica exmatriculările definitive pentru „atitudine dușmănoasă față de regimul de democrație populară”, exercitând constant și o sâcâitoare dădăceală prin arogarea dreptului de decizie în mai toate chestiunile curente. Numai că adresele sosite la Iași conțineau grave greșeli gramaticale… ministeriale de genul „ve-ți comunica”, „trimite-ți”, „sar face” ș.m.a… Eheu, labuntur anni…