La vie est belle?

Părerile despre André Rieu sunt împărțite. Unii îl divinizează și-l consideră redescoperitorul și reanimatorul pieselor de mare popularitate aflate la granița dintre simfonic și muzica mai „lejeră”, tratate inventiv și cu har estradistic; alții susțin că nici nu-i muzician, ci simplu… muzicant înclinat spre teatralizare excesivă și-n continuă căutare a succesului de minimă rezistență. Box-office-ul formidabil pe care-l deține pretutindeni în lume s-ar datora nu atât performanțelor orchestrei, fastului și originalității punerilor în scenă, cât mai ales repertoriului prea de tot accesibil și croit pe măsura așteptărilor unui public, totuși, superficial.
Aflat la mijloc sau nu, adevărul trebuie să țină seama de faptul că Rieu oferă publicului celui mai larg piese deplin validate, care au trecut cu brio proba timpului. Fie și numai pentru varietatea și generozitatea selecției, la care se cuvine obligatoriu adăugată buna funcționare a ansamblului orchestral, și tot ar fi suficiente temeiuri să-i conferim titulatura de promotor. De regulă, promotorul… promovează noul; Rieu readuce în atenție succesele muzicale ale altor generații – un gen de paradoxală post-promovare adică. Oricum, lăudabilă. Nu-i perfect în toate. Dacă interpretarea Valsului nr.2 de Șostakovici este, sub conducerea lui Rieu, impecabilă și emoționantă, tentativa de a ataca cu ansamblul său policrom o cantată pretențioasă cum este „Carmina Burana” se dovedește, în pofida impresionantei desfășurări de forțe, un eșec.
…Dar nu despre muzică intenționăm să facem vorbire, ci despre publicul concertelor sale, nu degeaba puse sub titulatura „La vie este belle!” CD-urile și DVD-urile lui având largă circulație, puteți privi cu atenție chipurile miilor de degustători ai cockteil-ului Rieu: fețe destinse, zâmbete largi, nici o cută a îngrijorării pe frunți; se citește clar disponibilitatea de predare necondiționată în brațele muzicii și aderarea deplin consimțită la ideea că, barem azi, „Viața e frumoasă!”
Hălăduind toamna asta prin Europa, am cercetat cu atenție, de câte ori mi s-a ivit prilejul, fețe, priviri, gesturi. Nicăieri încrâncenare panicată. Oamenii respectivi nu trăiesc în paradis, vor fi având problemele, necazurile și aspirațiile lor, mai mult sau mai puțin împlinite, dar nu lasă nici o clipă impresia că-i împiedică ceva să se bucure de oferta unei amiezi însorite, înspăimântați fiind de spectrul amenințător al zilei de mâine. Criză este și la ei, dar simți că nu-i pusă sub nici un semn al întrebării existența cetățeanului acum, acolo și totdeauna. Că răsucirea bezmetică a legilor și regulilor, dărâmarea scării de valori, confuzia modelelor, contestarea brutală a moștenirii înaintașilor și orice soi de manevră politicianistă n-ar avea cum să clintească vreodată înseși temeiurile vieții într-o Europă înțeleaptă, calmă și civilizată. În care, înainte de orice, dominant este sentimentul siguranței zilei de mâine. Priviți defilarea chipurilor pe străzile noastre: în afara exuberanței adolescenților care cred că tot ce zboară se mănâncă, doar expresii ale îngrijorării încordate. Până acum doi ani, românii erau considerați de statisticile și sondajele continentului drept cei mai optimiști europeni. Dintre cele șapte state investigate în septembrie 2008, România avea cel mai înalt indice al încrederii consumatorilor.
Acum, față de Bulgaria, Polonia, Ungaria, Letonia, Estonia și Lituania, țara noastră este singura din care, conform analizelor FMI, a dispărut… optimismul! Respectivul indice s-a îmbunătățit și continuă să crească în Letonia, Estonia și Ungaria, în vreme ce același studiu întreprins de cercetători din Washington constată că românii au devenit… cei mai pesimiști europeni!
Am fost un popor vesel, încrezător în destinul nostru la Carpați și Dunăre. Nu mai suntem. De ce nu mai suntem? În brambureala politicalelor românești, din care au dispărut total nuanțele (totu-i fie negru-ceaun, fie alb-angelic) nu mai știi nici ce să crezi, nici pe cine să crezi. Pentru ascultătorii lui Rieu, „La vie est belle”. Nouă, încă nu ne-a venit rândul. Și, din păcate, trăim o singură dată.