La urat

Imediat după sărbătoarea Crăciunului se închegau grupurile de urători pentru noaptea cumpenei dintre ani.
De regulă, se strângeau cam în aceleași formații, prieteni și vecini, de vârste apropiate și, după ce-și căutau prin poduri și prin cămări „recuzita” pentru urat, își rostuiau rolurile și începeau repetițiile.
Doi la buhăieș, restul cu clopote și tălănci
Cei mai mari se adunau cu două trei-zile înaintea ajunului Anului Nou, mugindu-și buhaiele și plesnind din harapnice în cimitirul părăsit de la Turnul Roșu, iar noi, puștimea, îi priveam de după gard sau, ca să ne îngăduie în preajmă, aduceam de acasă câte-o cană de borș de huște ca să aibă cu ce trage buhaiul.
Ne uitam cum rotesc harapnicele și încercam și noi să pocnim din biciuștile noastre, pe care le încropeam din te miri ce, și eram mândri nevoie-mare atunci când ni se dădea voie să probăm harapnicul și nu ne încolăceam în șfichiurile înnodate din piele.
Cu buhaiul și cu clopotele de descurcam, așa că grupurile noastre de țânci erau alcătuite din 4, maximum 5 urători, doi la buhăieș și restul cu clopote și tălănci.
Porneam odată cu lăsatul serii și eram dăscăliți de părinți și bunici să ne întoarcem cât mai repede. Cum străzile mărginașe ale Sucevei din acea vreme nu erau toate luminate, cel puțin unul dintre noi (și acesta era una din condițiile pentru a fi acceptat în grupul de urători) trebuia să aibă…lanternă.
„Casierul” avea grijă de toată agoniseala serii
Când coboram în mahalaua Hărbăriei, sau ne abăteam pe ulițele mai lăturalnice, ne luminam drumul și încercam să evităm întâlnirile cu „bandele” gălăgioase de mascați, care veneau din satele dimprejur.
Urăturile erau la vremea aceea mult mai lungi decât cele de astăzi și fiecare dintre noi își avea secvența lui de interpretare.
Pentru că mergeam pe la megieși, cei mai mulți dintre ei ne pofteau să intrăm în casă, lângă bradul împodobit, unde ne primeam răsplata și eram tratați cu dulciuri și fructe.
Unul dintre noi era investit cu funcția de casier și avea grijă de toată agoniseala serii, pe care o împărțeam apoi frățește la despărțire.
Prin viscol sau zloată, înghețați sau uzi la picioare, croindu-ne câteodată vajnic drumul printre nămeți, pe unde ne mai pierdeam uneori câte-o mănușă, ne reîntorceam la casele noastre, cu obrajii îmbujorați, bucuroși pe de-o parte de micul câștig, pe care-l cheltuiam cu folos în zilele următoare, dar și de participarea la ritualul sărbătoririi de trecere peste an.
(Fragment din volumul de amintiri retro-nostalgice, aflat în pregătire, cu titlul „Mistagogia penumbrei”).