„La un popă a fost un câine ce pe popă l-a iubit. – Înghițind un os de pește / Acel câine a murit. / Și popa l-a îngropat. Și pe cruce el a scris / Că la un popă a fost un câine / Ce pe popă l-a iubit. Înghițind un os de pește / Acel câine a murit./ Și popa l-a îngropat. Și pe cruce el a scris / Că la un popă a fost un câine…ș.a.m.d., ș.a.m.d. – aceleași patru versuri ale cântecelului se-nvârt la infinit. Este senzația pe care o am urmărind presa (în special talk-show-urile tv) ultimei săptămâni: nimic nou, aceleași figuri, aceleași argumente, aceeași încrâncenare de-o parte și de cealaltă. Moara propagandistică macină în gol, fiindcă opinia nației nu se poate întoarce pe dos într-o săptămînă-două, singura decizie care cu adevărat contează rămânând aceea de a veni sau a nu veni la vot.
Până la acest referendum, hotărârea de absenta era o opțiune strict personală; acum, a devenit act politic. Iar țara a ostenit de atâta vorbăraie veninoasă; în loc să ne batem cu criza, cu subdezvoltarea, cu mârlănia, cu hoția, cu sărăcia, ne-am încăierat între noi și ținem cu dinții de ceea ce am apucat… să apucăm. Pe vremea lui Ceaușescu trăiam sub teroarea dosarului. Iată că dosarul reprezintă și azi cheia și lăcata, numai că, de, quod licet bovis, non licet Jovi: amenințarea cu pușcăria ține loc de bună ziua, iar pedeapsa se aplică… selectiv. Și la fostele alegeri parlamentare, și la prezidențiale, au fost date publicității cifre oficiale (de ordinul miilor) reprezentând numărul persoanelor depistate că au votat de mai multe ori. Cică, tuturor li s-ar fi întocmit dosare penale. A făcut cineva pușcărie, după cum prevede legea? Care, unde, când?
Povestea cu Niță și lupul: cine să se mai sperie de amenințările intens radiodifuzate, dacă sancțiunile s-au dovedit apă de ploaie? Prestațiile publice ale principalilor actanți ating penibilul și tot circul s-a transformat într-o luptă cu orice arme Băsescu versus Ponta-Antonescu, deși la referendum nația n-are de ales între Băsescu și cutare. Nu-i un scrutin prezidențial, n-avem de optat între o „paiață” și o „epavă”, plagiatul lui Ponta n-are nimic de a face cu fondul chestiunii, motiv pentru care, în virtutea devizei „ba pe a mă-tii!”, disputa s-a bejenit pe coclauri. Talk-show-urile nu mai aduc nimic nou. Ciuvică se repetă și-i mereu previzibil, Mircea Badea se scălămbăie excesiv și dizgrațios. Cealaltă parte trimite la înaintare personaje antipatice de calibrul Traian Ungureanu-Pora-Boureanu: chiar când ar avea dreptate, n-au cum s-o transmită din pricina flagrantei lipse de charismă.
Miza pe asemenea comunicatori este păguboasă și se pare că-s intenționat cultivați de adversari tocmai din pricina contra-performanței luată cinic în calcul. „Înalta Poartă” la care au ajuns plângerile vădește ciudat (totuși, explicabil) partizanat și aplică dublul standard la față de cortină. Greșesc și unii, greșesc și ceilalți, ce-i de vină biet românul copleșit de recesiune, secetă și sumedenia de necazuri? Mai sunt două zile până la verdictul urnelor. Indiferent care va fi acesta, rămâne deschisă o rană care se va cicatriza târziu sau niciodată.
Un președinte dezavuat la vot, chiar întors la Cotroceni, nu mai poate aspira la legitimitate ca „șef de stat”. Și atunci? După penibila porcăială reciprocă, rămâne doar o enormă senzație de oboseală, dezgust și plictis politic. Cineva va trebui, odată și odată, să rupă pisica, fiindcă așa nu mai merge. Simplu: nu se mai poate. Prudenți, înaintașii au apelat la soluția domn străin; au nimerit-o cu Carol I, au eșuat cu Carol al II-lea. Alternativa de azi, sugerată de unele voci (monarhie sau, barem pentru câteva luni, un Ion Antonescu redivivus) este fantasmagorică. România este membră a Uniunii Europene și a NATO, românii trebuie să-și conducă singuri destinele și să-și recapete locul și rolul în geografia politică, economică și culturală a continentului. Dar – vorba lui Lenin – ce-i de făcut? Poate aflu de la televizor. Deschid: „La un popă a fost un câine / Ce pe popă l-a iubit…”
