La un pas!

Am întâlnit ades prejudecata potrivit căreia în literatura științifică dedicată istoriei României și editată în perioadele preaniversare nu pot fi ocolite abordările mai mult sau mai puțin îngăduitor-festiviste, considerându-se tacit drept inoportune dezvăluirile incomode: „avem timp pentru asta, acum e sărbătoare”. Chiar dacă regula pare a nu mai funcționa, o carte finanțată și tipărită în cadrul unui program „Centenar” poți s-o suspectezi de bunăvoința unei analize marcată de rezonanța evenimentului. Nu-i deloc cazul recentei apariții „Ferdinand – acțiunea militară pentru Marea Unire, 1916-1917”, tipărită de Editura „Ceconi” și semnată de harnicul cercetător al istoriei recente, ploieșteanul Traian D. Lazăr. Am mai scris despre cărțile lui în această rubrică („Jurnalul Regelui Mihai I de România”), toate probând deplină seriozitate a demersului științific, trudă îndelungă pe document, documentare bogată, interpretare lucidă a izvoarelor și larg orizont în corelarea faptelor istoricește atestate. Nu-i cazul nici unei suspiciuni, întâi de toate fiindcă personajul principal, regele Ferdinand „întregitorul”, devenit din 1922 „regele tuturor românilor”, nemurit în bronzul statuilor (încă una așteaptă să i se afle un amplasament la Iași…) și păstrat cu pios respect în fila cronicii neamului, este tratat ca orice subiect al cercetării, adică „sine ira et studio”. Ceea ce nu-l avantajează până la capăt; în schimb, pune în adevărată lumină contribuția esențială a reginei Maria, „capul limpede” care a vegheat atent, decis, inspirat, curajos, și la evoluțiile politice, și la cele militare, fiind, am putea spune, adevăratul rege al românilor, mai ales în perioadele de mare restriște din prima parte a campaniei militare, dar și ades după aceea, când toată România se ghemuise în Moldova și soarta țării părea pecetluită. Ferdinand a fost nevoit să accepte enorme renunțări odată cu preluarea tronului: mai întâi, intrarea României în război împotriva nemților, ceea ce, pentru un Hohenzollern, reprezenta adevărată dramă, excomunicarea papală, căsătoria cu marea lui iubire, Elena Văcărescu, ostilitatea violentă a monarhilor din propria familie și a trupelor invadatoare. La 22 noiembrie 1916, când nemții au intrat în Craiova, principele Wilhelm de Hohenzollern, fratele regelui, a dat o proclamație către populație în care spunea „Am venit să pedepsim România, nu însă pe români, să pedepsim pe acel care a trădat Casa, familia și țara și și-a călcat cuvântul de onoare.” Evident, cel vizat era „Nando” (Ferdinand). Regina îl vedea astfel: „un bărbat destul de puternic și de inteligent”, cu deficiențe de caracter și de temperament („nu are curajul s-o facă”, „are o gândire înceată”). Liberalul I.G. Duca îl consideră „un om nehotărât, nesigur, timid, influențabil”. Ceea ce nu l-a împiedicat să-și onoreze deplin cetățenia română și tronul, făcându-i pe străinii implicați în desfășurările armatei să-l considere „mai român decât orice român”. Situația în care se afla țara era pur și simplu disperată: în palma de pământ rămasă, potopită de refugiați și de trupe (1.000.000 de ruși, 500.000 români) se mai înghesuiseră și toate organele statului, plus partidele politice cu reprezentanți adunați într-un „guvern de colaborare”, dar rămase, conform tradiției, pe baricade: opoziția de aia-i opoziție, ca să se opună, chiar și-n împrejurările cele mai cumplite. Astfel, Partidul Conservator a anunțat că deputații săi „nu vor lua parte la ședințele Parlamentului de la Iași fiindcă art. 121 din Constituțiune spune că sediul Guvernului este la București și fiindcă Iașul este ocupat de o armată străină.” „Armata străină” erau singurii noștri aliați care au susținut efectiv fronturile românești, iar „Constituțiunea” fusese adoptată în vremuri de pace… Au murit zeci de mii de oșteni ruși și, dacă n-ar fi fost orchestrată „Marea revoluție din octombrie” (cu fonduri germane!), generând dezordini și trădare, probabil că soarta războiului ar fi fost alta. Susținerea Franței (am comentat în acest colț de pagină memoriile generalului Berthelot) a fost de certă importanță, și în instruirea armatei, și pe plan diplomatic, dar în tranșee s-au aflat doar ruși români, inclusiv voluntari ardeleni. Ferdinand, care nu urmase decât târziu „staff”-ul țării la Iași, stabilindu-se pe moșia Coroanei de la Zorleni-Bârlad, vizita tot timpul unitățile scoase din tranșee și aliniate pentru onor pe „platourile” colbăite, împărțea decorații, ordine de zi și proclamații – ceea ce, se zice în comunicatele oficiale, întărea semnificativ moralul trupei. Vreme în care regina patrona întruniri diplomatice, gestiona diferendele dintre partide, rezolva grave chestiuni administrative, organiza misiuni de Cruce Roșie, îl însoțea pe „Nando” pe linia frontului (totdeauna linia a doua), se implica în restructurarea armatei. S-a oferit să se ducă ea însăși la Țar (erau rude), spre a cere revigorarea sprijinului armat – Brătianu s-a opus. Ce groaznică încercare au însemnat acei ani pentru România! Fără eroii de la Mărăști, Mărășești, Oituz, am fi ajuns la un pas de scoatere din cartea de istorie!