La țară, bărbatul e om și femeia e femeie

Sunt multe boli care aduc multă suferință. Sunt multe boli care reduc ființa umană la o bucată de lut. Sunt multe boli înfrățite cu moartea. Iar moartea e soră dreaptă cu chinul. Nu vreau să vă amintesc de cancer, de bolile cardiace, de septicemii, de boli metabolice. Vă spun astăzi despre o boală care, în opinia mea, înjosește foarte mult ființa umană: accidentul vascular cerebral. Fiziopatologia, la nivel macro, fără detalii, e simplă. Ori crapă o arteră din varii motive ori se înfundă, cel mai frecvent din cauza aterosclerozei. Consecința e blocarea fluxului sangvin către o parte din creier sau inundația cu sânge a substanței cerebrale și compresiunea ei. Asta e la nivel simplist. Ce se întâmplă? În raport de localizarea și întinderea accidentului, ori paralizezi ori nu mai vorbești ori intri în coma ori mori. Ai o multitudine de opțiuni, nu?
Ce te faci când rămâi paralizat și ai nevoie de îngrijiri speciale? Să nu faci escare, să nu faci bronhopneumonie, să nu mai faci un alt accident. Astea sunt câteva complicații care vin la pachet. Ce te faci când nu ai bani de medicație, când nu ai bani să plătești pe cineva care să aibă grijă de tine? Ce te faci când medicul tău de familie e prea ocupat cu kkt-uri de hârtii ca să te viziteze atât de des cât e nevoie? Ți-ai dori un înger păzitor, nu? Deși în multe cazuri ți-l dorești pe ăla pe care trupa Slayer l-a făcut celebru: Angel of Death. Ce te faci când ești singur, bătrân, paralizat?
***
Am slăbit 6 kilograme. Alerg, joc tenis, lovesc în sacul de box mai ceva ca Tyson. Sunt dat naibii. Mental sunt însă la pământ. Sunt suprasaturat de ceea ce văd zilnic. Sunt atât de obosit și frustrat încât nici măcar nu mă mai pot enerva. Pe bune. Fumez ca boul, așteptându-mi rândul la medicul meu de familie, care să mă tragă de urechi și să-mi facă prevenția asta atât de mult cântată în noile norme ale contractului cadru.
Drumul până la dispensar e dominat de culoarea verde. Diminețile sunt superbe. Ajung la cabinet. Mă așteaptă o mulțime de oameni.
Primul pacient. Un bunic cu mult bun simț. Are o problemă care se numește sindrom de tunel carpian. A fost operat. Evoluție proastă. A venit, cu lacrimi în ochi, să mă roage să-l trimit undeva. Unde știu eu. Doar să se rezolve problema asta a lui. Îl doare. Tare. E de chirurgie plastică. Și sun la profesorul meu de la Iași. Cel cu care am făcut lucrarea de diplomă. Cel cu care am petrecut nopți în sala de operații. Am emoții. Parcă sunt student iar. Profesorul e impecabil în comportament. Îmi preia pacientul. La naiba! Dacă aveam noroc eram și eu acum plastician. Dar nu a fost să fie.
O mamă cu un copil. Nou-născut. Are 3 săptămâni. Diareee, febră, vărsături. Mama nu alăptează, că a făcut o mastită foarte urâtă în spital. Copilul e pe lapte praf. Ea și-a permis doar o săptămână o formulă de lapte mai bun, dar scump. A continuat cu laptele praf pe care l-am primit de la minister. Că așa ajută statul copiii. Cu lapte praf de kkt, în timp ce parlamentarii au bufet cu prețuri speciale. I-am explicat că ăsta mic nu tolerează rahatul asta de lapte gratuit. Că îi trebuie o formulă specială. Se plânge că nu are bani. Nu am nervi să-i spun: „ Păi bine băh, când l-ai făcut nu te-ai gândit dacă ai cu ce crește copilul?”. Pe bune. Nu mai pot. Mâine cumpăr 10 cutii pentru copilul ăsta. I-am făcut cadou ultima cutie pe care o aveam. La naiba! Acum cresc și copiii altora.
O bunică. Mă roagă să vin la ea acasă. Bunicul e paralizat. Partea dreaptă. Nici nu poate vorbi. Îl știu. Am fost de multe ori pe la el. Am făcut eforturi ca totul să fie suportabil. Bunica îmi spune că e agitat. Acum râde, acum plânge. Nu doarme noaptea. Mâna care e paralizată i s-a umflat. Las tot și plecăm. Drumul e dezastru. Drum de țară, plin de pietriș. Când plouă sau când e zăpadă nu poți ajunge acolo decât pe jos. Știu foarte bine asta pentru că am făcut condiție fizică bătându-l. Ajungem. Deschid poarta. Câinele mă cunoaște. Nu mă latră. Dă din coadă când mă vede. Nu mă pricep la nutriția animalelor dar câinele ăsta iubește ciocolata. Pe bune. Am o bomboană în buzunar. I-o arunc. Ăsta sare și o prinde. Fenomenală javra. Intru în casă. Un hol. Două camere. Camera aia bună și camera în care stau bătrânii ăștia. Are două paturi. Unul e lângă cuptor. Acolo stă bunicul. Pe patul de lângă geam doarme bunica. Știu toate astea. El a avut grijă de ea când era în putere. Acum e rândul ei să-l vegheze. Mereu mă impresionează situațiile astea. Bunicul e roșu la față. Plânge când mă vede și, cu mâna sănătoasă, îmi face semn către cap. Am înțeles. Îl doare capul. Îl examinez. Nu am nevoie de cuvinte. Când iau tensiunea, să cad jos. 200/95 mmHg. Scot din trusa de urgență cele necesare. Și stau cu bolnavul 45 de minute. Îmi fac de lucru. Consult și bunica între timp. O femeie mi-a văzut mașina la poartă. A intrat în curte și m-a strigat. Ies. Mă întreabă dacă pot să-i consult copilul. Vine cu el în brațe și-l pune pe patul bunicii. Amigdalită. Dau tratament. Pleacă mama mulțumită. Uite așa am făcut cabinet și în casa pacienților. După 45 de minute tensiunea a scăzut. Bunicul nu mai e roșu. E stabil. Îi spun bunicii ce are de făcut. În principiu, de ajustat niște doze la medicația antihipertensivă. Promit că trec și mâine să-l văd. Câinele e în două labe. Se uită la mine plin de speranță. Lasă că vin mâine cu mai multe bomboane și cu câțiva pamperși pentru bunic. Oare va veni cineva pe la mine dacă mă va pune Dumnezeu în situația lui?
***
Deschid ușa dispensarului. Pacienții știu unde am fost, că așa e la sat, umblă vorba repede. Doar o bunică mă întreabă:
– Mai trăiește omul ăla?
Că la țară bărbatul e om și femeia e femeie. Așa se spune: Trece femeia aia cu omul ei. Nah, or ști ei ceva.
– Mai trăiește, mamă, dar tare se mai chinuie.
– Mai bine îl strânge Dumnezeu.
Și urmează un rând de cruci la care se raliază câteva băbuțe. Intru în atmosferă.
– Bunică, viața asta e dată pentru suferință, nu pentru huzur. Știe Dumnezeu ce face.
Alte cruci, normal. Când să intru în cabinet aud o șoaptă:
– Auzi, doctorul, om cu școală, ce frumos spune din Carte?