La strada

Ceas de ceas, câte ceva din Iașul vechi, Iașul istoric, se pierde. Nu (numai) din vina timpului, ci (mai ales) din pricina nepăsării și chiar ignoranței unor ieșeni. Peste doar o lună, orașul va intra în cel de al 600-lea an de existență atestată documentar; cu ce își va putea proba în fața oaspeților vârsta, în afara edificiilor religioase? Mai nimic. Așa zisa „casă a lui Dosoftei” n-are nimic cu mitropolitul întemeietor al versului cult românesc; e-o simplă clădire de neguțători, datând din veacul XIX. Palatul culturii, considerat de mulți ca fostă reședință domnească ștefaniană, n-are decât 80 de ani. A fost ridicat în două decenii și se repară de șase. Teatrul Național e condamnat să zacă între schele încă patru ani – Filarmonica, nici nu se știe cât. De altfel, schela tronează pretutindeni în Iași, având funcție de argument contabil: „Nu vedeți? Se lucrează!” Cum se ridică schela, dispar muncitorii și totul încremenește într-un stand-by… etern (de unde și pleonastica formulă „șantier în lucru”). Cine mai știe când s-a înveșmântat în schele biserica Trei Ierarhi? Între scânduri a rămas de ani buni – chipurile „se lucrează”. Dacă n-avem, în Iași, clădiri civile foarte vechi (am vorbit, într-o altă tabletă, despre destinul particular al capitalei Moldovei, care n-a prea avut dreptul la piatră), barem să le păstrăm pe cele ce poartă semnificative amintiri. Aș! Casa vornicului Alecsandri, în care s-a născut primul nostru mare dramaturg, datând din sec. XVIII („Muzeul teatrului”) a fost retrocedată unui oarecare Taitler, din Israel, care nu se știe ce destinație va da clădirii și nici dacă își propune s-o conserve. Zilele acestea am văzut, cu jale, că s-a dărâmat casa cu cerdac în care ar fi locuit Veronica Micle, dar și bătrâna casă moldovenească emblematică de strada Ralet. În locul lor, se vor ridica vile. Nimic rău în asta – numai că vile puiesc pretutindeni, din Constanța la Pocreaca, din Băilești la Slobozia. Deplângeam uniformizarea și depersonalizarea orașelor datorită cartierelor-dormitor, ivite prin polimerizarea apartamentelor cu toarta înăuntru; acuma, ce-i? Termopane, gresie italiană, acoperișuri stridente și… MGA în casa ta. În tot sudul Moldovei n-am zărit nici o vilă care să preia câte ceva din vechea arhitectură civilă a locului. Chiar și-n Țara de Sus, destui bucovineni își durează case care, arhitectonic, s-ar putea cu onor alinia și la Las Vegas. Puși în fața acelorași realități, oltenii s-au ofuscat; „Ce vrei, dom’le, să construim cule cu sacnasiu?” Sigur, nimeni nu-și dorește reședință cu prispă, zămnic și hogeag, dar parcă prea după ilustrate de pe altă lume se construiește acum în România… Polonezii au reconstruit Varșovia, în sărăcia de după război, exact așa cum a fost – deși i-a costat triplu. Nemții au refăcut zonele orășenești de mare tradiție respectând cu sfințenie imaginile vechilor albume. După distrugătorul bombardament german, cartierele londoneze au renăscut în vechea și știuta înfățișare – evident, utilizându-se materialele nou apărute și tehnologiile veacului. Petersburgul de aia-i Petersburg, fiindcă a știut să-și păstreze, barem arhitectural, aura de odinioară. La Iași – și scriu despre orașul meu având convingerea că situația nu-i deloc singulară – a existat și există o arteră legendară. În cazul nostru, strada Lăpușneanu. Ajunsă și titlu de roman celebru, privilegiu de care a mai avut parte doar Calea Victoriei din București, strada ieșeană exprima și ilustra spiritul ieșean însuși, – mai ales al perioadei interbelice. Încă acum 6-7 ani auzeam vorbindu-se despre proiecte de reabilitare. Nimic semnificativ nu s-a mai întâmplat. După aceea, s-au tot croit proiecte, s-a constituit chiar o Asociație a riveranilor, au fost cheltuite niscaiva fonduri europene… Dar nu se rezolvă nimic amplasând bănci, plantând stâlpi cu lampadare și (promisiune oricum neonorată) revenindu-se la pavajul cu piatră cubică. Întreaga stradă, și în primul rând fațadele, se cuvine restaurată, înlăturându-se adaosurile parazite și modernizările excesive – cam așa cum s-a procedat cu centrul Sibiului. Numai că în afară de „o să…” și „se va…”, concret, nimic. Și dacă nici în anul aniversar 600, atunci, când?