La spovedanie

Mărturisirea se face folosind verbe la trecut.
O anecdotă (ca să nu zic banc) spune că un credincios merge la duhovnicul său și zice printre altele: „Am furat zece găini, dar matale spune acolo douăzeci, că mai fur diseară zece…”. E bine a spune: am făcut, am săvârșit etc. Se spune, de exemplu, am furat, nu fur. Se înțelege că sunt păcate ce vor fi lăsate în urmă, nu continuate după ieșirea de sub epitrahil. Cu siguranță unele se vor repeta, însă trebuie să simțim dorința de a lupta cu toate păcatele, nu numai cu cele mari.
Spovedania nu-i prilej de laudă.
Un părinte spunea că păcatele mici nu sunt de neglijat, mai ales dacă sunt multe, căci se poate construi o casă mare și trainică și cu cărămizi mici, nu doar cu cele mari. Mai trebuie spus că spovedania nu-i deloc prilej de laudă. La Spovedanie se spun păcatele cu zdrobire de inimă, nu se înșiră virtuțile („de postit postesc, milostenie fac, mă rog des etc.).
Părintele Nicolae Steinhardt într-o clasificare inedită a păcatelor capitale enumeră printre alte șapte și… recursul la scuze. Deci, nu se prezintă justificări, „circumstanțe atenuante” (decât lămuriri simple pentru a se constata gravitatea păcatului), nu se dă vina pe cel ce a îndemnat la păcat, căci nici lui Adam nu i-a folosit acesta; se mărturisesc păcatele proprii, nu ale altora. Nici nu trebuie să se îndreptățească pe sine cel ce se spovedește spunând, spre exemplu, „am făcut cutare păcat, dar, oricum toți fac asta”. Duhovnicul poate refuza Mărturisirea credinciosului dacă-l simte nepregătit pentru Spovedanie și nu-l poate dezlega de păcate dacă nu vede în el hotărâre de îndreptare, disponibilitate în a rupe legăturile păcatului. De asemenea, trebuie spuse și păcatele prin omitere. Se poate păcătui și prin tăcere, prin lipsa de acțiune, atunci când nu-L mărturisești pe Hristos în fața oamenilor. Se păcătuiește spre exemplu când o persoană, auzind că o amică vrea să avorteze și-i cere sfatul, tace sau îi spune: „nu știu ce să zic, e problema ta”. Se păcătuiește când se trece cu vederea cel sărac, când nu se îndeplinesc anumite datorii sfinte, ca participarea la Liturghie, rugăciunile pentru cei răposați etc. E foarte important în cântărirea gravității faptei să se spună dacă păcatul s-a săvârșit des sau rar, dacă e o mare patimă, o constantă a vieții celui ce se mărturisește sau s-a întâmplat accidental. Și păcatele vechi, de ani de zile, nemărturisite la acel îndepărtat moment – din neștiință sau din alt motiv, trebuie spuse, chiar dacă nu s-au mai repetat.
Evitați aglomerația de la sfârșitul posturilor.
Foarte mulți preferă să se spovedească în ultima săptămână a postului, pentru a se împărtăși în ziua marelui praznic (deși s-ar putea împărtăși cu binecuvântarea duhovnicului la orice Sfântă Liturghie, oricând în timpul postului). La parohiile de la țară problema e mai simplă, pentru că spovedania se poate face cu o oarecare programare, evitându-se îmbulzeala. Însă, la parohiile din oraș mai ales, cozile în această perioada sunt interminabile și de aici imposibilitatea unei Spovedanii complete și de real folos.
În astfel de cazuri, o Spovedanie nu poate dura mai mult de 2 minute. Ce poți spune în acest timp?! Un mare duhovnic contemporan spunea că nu pune prea mult preț pe o astfel de Spovedanie, mai ales dacă penitentul nu-i spovedit de un an. Poți mărturisi toate neputințele dintr-un an într-un timp așa de scurt?! Nu e vina părinților slujitori că situația este astfel; se străduiesc și dânșii să-i mulțumească pe toți. Nu-i poți respinge pe credincioșii pregătiți de spovedanie, s-ar putea să se îndârjească și să nu mai calce pragul bisericii. E adevărat că nici să stai cu ochii pe ceas sau să-l oprești pe credincios din mărturisire nu-i lucru bun. Grav este și dacă se recurge la Spovedania în grup a tinerilor, care nu e canonică, cu atât mai mult cu cât adolescenții zilelor noastre chiar au multe lucruri de spus sub epitrahil. Recomand tuturor să refuze o astfel de mărturisire, căci e mai bine nemărturisit, decât spovedit necanonic sau pseudo-spovedit…
Atenție la cuvintele duhovnicului!
După Spovedanie, sau chiar în timpul acesteia, preotul obișnuiește a da câteva lămuriri, sfaturi, povețe. Se cere acum multă luare aminte la eventualul canon pe care-l rânduiește preotul (nu spre pedeapsă – cum consideră unii, ci spre vindecare) și dacă dă dezlegare sau nu pentru a primi Sfânta Împărtășanie. Pentru păcate grele și lipsa căinței pe măsura faptelor, preotul duhovnic poate amâna primirea Sfintelor Taine. Dacă credinciosul nu se află în păcate de moarte, se cuvine să îndrăznească, cu binecuvântarea duhovnicului, să se împărtășească mai des.
Bineînțeles cu inima înfrântă și smerită și cu conștiința păcătoșeniei, dar și cu dorința de a primi prin Împărtășanie ajutor în lupta pentru despătimire și îmbunătățire. Fără Împărtășanie deasă credinciosul nu poate deveni mai bun, mai iubitor, asemenea cu Hristos. Adevărata viață creștină se trăiește doar lângă Potirul Euharistic. Mulți, dintr-o smerenie prost înțeleasă, se socotesc singuri nevrednici de împărtășirea deasă, deși nu se află sub osânda canoanelor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel ce nu-i vrednic zilnic să se împărtășească, nu-i vrednic nici o dată pe an, la Paști. Credinciosul e dator să asculte, dar și să ceară sfaturi, să întrebe ce are de făcut, cum poate scăpa de unele păcate sau de gândurile păcătoase ce-i dau târcoale. Să nu uităm că păcatele se fac cu gândul, cu cuvântul și cu fapta, și că de mărturisit se cuvine să le mărturisim pe toate, nu doar pe cele vizibile, grosiere…
(www.laurentiudumitru.ro)