La Slătioara

Altă Slătioară, nu aceea suceveană. Vestita comună oltenească (veți vedea de ce-i vestită), așezată la umbra munților Parâng și-a munților Căpățânii, este, cred, singura din țară care are, alăturate, și Cămin Cultural și Casă de Cultură. Cea de a doua instituție poartă numele animatorului căruia i se datorează în covârșitoare măsură înscrierea Slătioarei pe harta reliefurilor spirituale românești – Dinu Săraru. Între altele, aici funcționează încă din 1999 un Festival internațional de film („Eco- etno-folk Film”), ajuns în august 2010 la cea de a XII-a ediție. Și – aici e aici! – zeci de țări (!) se înghesuie să participe cu producții documentar-artistice „la temă” (universul spiritual țărănesc, într-o vreme în care totalitarismul globalizării a devenit de-a dreptul sufocant). Nu-i de mirare, așadar, că printre laureații precedentelor ediții se numără cineaști din Iran, USA, Turcia, Rusia, alături, desigur, de reprezentanți ai școlii cinematografice românești.
Dacă, în ceea ce privește lung metrajul artistic, existența unei astfel de școli poate fi pusă la îndoială, scurt metrajul documentar autohton are trăsături particulare distincte și-i non-stop producător de plăcute surprize în plan artistic. La această a XII-a ediție, Juriul prezidat de Geo Saizescu, a ales 80 de pelicule din totalul celor 150 trimise la Slătioara din toate colțurile lumii. Cea dintâi constatare se înscrie în teritoriul uimirii sincere: de necrezut câte filme realmente interesante se produc ceas de ceas la noi și aiurea, dar… nu le vede mai nimeni decât cu prilejul unor astfel de manifestări competitive. În vreme ce programele televiziunilor noastre sunt parazitate cu sumedenie de fleacuri și gâlcevi politice, arhivele celei de a șaptea arte sunt bucșite de creații ascunse sub obroc!
Ce am văzut până acum, în ziua a treia a Festivalului? O colorată (și la propriu, și la figurat) reconstituire a vechilor ceremonii nupțiale vrâncene (ușor operetistică, dar cu remarcabile insule de sinceritate frustă), – producție TVR 2, un documentar iranian straniu (în țara tuturor opreliștilor, cineaștii izbutesc performanțe de nebănuit!), o scurtă și tulburătoare evocare a vechilor obiceiuri ale evreilor ruși, o foarte bună peliculă datorată regizoarei Violeta Gorgos (venită din Chișinău pentru a lucra la TVR Iași), o tentativă de descifrare a picturii dintr-o veche bisericuță hunedoreană, unde Dumnezeu își dispută cu încornoratul sufletele enoriașilor (DAC Deva), o (poate prea) lirică prezentare a „iubirii de codru” ce-l animă pe inginerul silvic Balabașciuc, unul dintre puținii rămași să reprezinte, în Bucovina, etnia huțulilor, alături de alte și alte creații cinematografice binișor rotunjite și revelatoare pentru existența unor mici universuri rurale până atunci ignorate. Mai sunt, însă, trei zile de vizionare și-i loc pentru alte surprize. O constatare de ordin organizatoric: Oltenia știe să-și respecte evenimentele culturale petrecute în Țara Oltului și diferendele de ordin politic par a dispare cu desăvârșire. La Festivalul de Slătioara i-am numărat printre participanții activi pe Președintele Consiliului Județean, Prefectul Vâlcii, parlamentari și primari din zonă, clerici, intelectualitatea satelor.
Să vedem ce și cum va fi joi, când începe Festivalul de la Gura Humorului.