La Sighet

De regulă, închisorile se construiesc în afara orașelor; oricum, nu în buricul târgului. Austro-ungarii au procedat programatic invers, mizând pe efectul timorant al prezenței pușcăriei în chiar centrul civic al urbei: și la Suceava, și la Sighet, clădirile mohorâte ale vestitelor închisori par a fi constituit punctul de forță în jurul căruia s-a structurat orașul. Astfel amplasate, deveneau amenințătoare semne de exclamare: imperiul veghează. Mai ales că, și la Sighet, și la Suceava, erau destinate reprimării românilor: cu clădirea pușcăriei mereu dinaintea ochilor, se strecura în subconștientul „supușilor kesaro-crăiești” sugestia că, oricând, asta poate să-i aștepte.
Cine să mai știe ce drame s-au petrecut în celulele și pe culoarele în care, re-modelate funcțional, robotesc acum instituții administrative civile? Cu atât mai mult cu cât hidosul „experiment Pitești” a început la închisoarea din Suceava (Țurcanu a trecut și pe aici), chiar dacă nu în alcătuirea aberantă de orori din ultimele stadii ale terorii penitenciare românești. A funcționat, la Suceava, în spațiul dintre râu și Zamca, și un mare lagăr, în barăcile căruia viețuiau „politicii” aduși să construiască rambleul noii căi ferate spre Lucăcești-Humor. Nu l-am aflat evocat nicăieri și mă-ntreb dacă onorabilele societăți ce și-au amplasat acolo edificii administrative ori de producție știu că operează într-o zonă a marii suferințe, populată de amintirea trecerii prin astă lume a încătușaților din anii ’50…
Pușcăria de la Sighet a avut parte de un tratament memorialistic aparte – poate și datorită faptului că aici și-au aflat sfârșitul mari oameni politici în frunte cu Maniu. Construită în veacul XIX și dezafectată în 1977, închisoarea a funcționat din plin vreme de 80 de ani, muntele de suferințe înfiripat aici avându-și crestele în norii negri ai represiunilor din perioada 1945-1955 (aderarea României la ONU a impus respectarea normelor Convenției de la Geneva, cei scăpați cu zile fiind transferați de la Sighet; 52 muriseră). Cinicele lor certificate de deces afișate în Muzeu conțin „in nuce” sâmburele unor romane ale suferinței care, probabil, nu vor fi scrise niciodată. Din 1995, Memorialul a fost așezat sub egida Consiliului Europei, care-l consideră una dintre cele mai evocatoare instituții muzeale europene, alături de cel de la Auschwitz și de așezământul similar dedicat „Zilei Y” din Normandia. Vizitatorul cel mai hârșit, care a văzut destule și a trecut prin multe, n-are cum să nu fie copleșit: o organizare muzeistică cvasi-impecabilă, dublată de un sector de cercetare ce conferă Memorialului statutul de organism viu, cu rol bine definit într-o societate ce-și caută cu neliniște repere și, din păcate, pare să și le afle în zonele complet nesemnificative ale senzaționalului vulgar-publicitar.
Sigur că se poate pune întrebarea dacă edificiul trebuia adus, fizic, în starea impecabilă de azi și dacă celula în care a murit Maniu n-ar fi fost cu mult mai impresionantă lăsată în mizeria de altădată. Există însă, pretutindeni, reguli și exigențe ale funcționării muzeelor și nu poți să aduci vizitatorul într-un univers atât de imund, invitându-l la excursii printr-un iad în care cazanele duduie sub flăcări. Rămâne să completezi cu imaginația, iar materialul expus te ajută să înțelegi ceea ce pare de neînțeles. Am găsit, cu emoția cuvenită, și fotografia fostului coleg de studenție și de literatură Mihai Ursachi, pe care aveam să-l debutez editorial în 1970, alături de aceea (eroare!) a profesorului Ciopraga, expuse în secțiunea „intelectuali arestați”. I-am lăsat Blandianei și lui Romulus Rusan un bilet prin care-i rog să se îndrepte inexactitatea; sper să i se dea curs. Altfel, Muzeul este într-adevăr formidabil și, în sinistra incintă, parcă încă mai răsună versurile chinuitului deținut Mihai Manoilescu: „Mereu mă simt cu trupul sub cravașe / Și dezgustat îmi măsor neputința / Durerea a pierit și acum, în tihnă / Îmi savurez nemernic umilința.”
P.S.
Constat cu plăcută surprindere că articolul nostru de marți a primit un viguros și neașteptat sprijin din partea președintelui Băsescu (”să mai terminăm cu aceste fanariotisme, țara n-are bani…”) De unde se vede încă odată că marile spirite… se întâlnesc.