La săniuș

În zilele de iarnă (și erau în anii ’50 câteva luni bune de anotimp hibernal), când omătul acoperea urbea cu o plapumă groasă, albă și strălucitoare, pufoasă și delicată în zilele blânde și însorite și aspră și scârțâitoare în cele geroase, ieșeam după-amiază, cu toții, îmbrăcați gros, cu căciulile trase peste urechi, cu fularele înnodate peste guler în jurul gâtului și cu mănuși cu un deget împletite din lână, trăgând după noi săniile din lemn „potcovite”, tălpuite cu șine metalice, și ne împărțeam în grupuri îndreptându-ne fie spre buza Hărbăriei, de unde drumul cobora în pantă, cotind apoi pe ulița îngustă și șerpuitoare a Șeptilicilor, fie spre strada Gh. Doroftei, mai largă și mai puțin înclinată, dar care ne oferea un traseu liniar și vizibil până la capăt. Într-o continuă hărmălaie căreia-i țineau isonul toți câinii mahalalei (pe care, mai cu voie, mai fără voie din partea părinților, îi dezlegam și-i slobozeam de prin curți ca să ne însoțească la săniuș, înhămându-i ca să ne tragă săniile la deal, în capul derdelușului) porneam într-un iureș chiuitor, parte dintre noi strânși unii într-alții, așezați pe spinarea săniilor, parte împingându-le, făcându-le vânt alergând și aruncându-ne peste ceilalți, atunci când sania prindea viteză și cobora năvalnic făcându-și loc printre celelalte. Ne luam la întrecere unii cu alții, ne ciocneam și ne răsturnam cu săniile, ne bulgăream și ne îmbrânceam în zăpadă, ne mai luam la sfadă și la bătaie, dar până la urmă ne împăcam și ne continuam joaca. O țineam așa până pe-nserat, când cerul începea să ne privească prin ochiul rece al lunii, când obosiți și îmbujorați, dar niciodată sătui de hârjoană, ne îndreptam către casele noastre. Și Doamne, ce bună era seara, lângă soba dogoritoare cu plită de tuci (pe care mama făcea scrijele sărate de cartofi), cana fierbinte de cicoare cu lapte și felia de pâine cu gem sau cu marmeladă, când ascultam „Povestea serii” la difuzorul din perete. (Fragment din volumul de amintiri retro-nostalgice, aflat în pregătire, cu titlul „Mistagogia penumbrei”).