La revedere, Domnule Profesor!

Scriu acest text la o zi după ce profesorul, mentorul și unul dintre modelele adolescenței mele a trecut în veșnicie. Privesc pe fereastra biroului meu spre lumea din jur cu toate ale ei…timpul își urmează cursul și totul continuă să se miște…de data asta însă pare că eu sunt punctul fix al acestui furnicar cotidian…ca, de altfel, de fiecare dată când, unul câte unul, câte un reper al copilăriei și adolescenței mele s-a radiat din fața celor câteva simțuri care mă ajută în orbecăiala pe această planetă.
Întâlnirea în clasa a IX-a cu domnul profesor Călin Oanea a reprezentat pentru mine una dintre cele câteva oferte de destin pe care viața mi le-a propus până acum și pe care mă bucur enorm că nu le-am ratat. Acest profesor desăvârșit, acest caracter frumos și generos a avut încredere în mine atunci când poate nici eu nu mai aveam, m-a apărat atunci când poate nu meritam, mi-a dăruit mult timp și suflet, cu toate că poate uneori nu am știut sau nu am fost pregătit să primesc, a fost pentru mine o insulă într-o mare de ape tulburi a adolescenței mele …un model de om rotund. Pot spune că fără acest om, eu nu aș fi fost ceea ce sunt acum!
Este aproape incredibil faptul că, deși ne naștem, așa cum spunea Gabriel Liiceanu, cu o moarte în buzunar, moartea pare mereu a altora…nu o conștientizăm… Condamnați la moarte ne naștem!, am putea spune, însă ce frumos spunea domnul Oanea într-una din întâlnirile noastre…”Daniel, suntem condamnați la fericire!”.
Eu cred cu toată ființa mea în viața ca o trecere și moartea ca o posibilă poartă spre marea de lumină din care ne-am născut. Aceasta e de fapt, în opinia mea, și menirea noastră pe pământ și, cu toate că sunt conștient că mântuirea (reîntoarcerea în lumina-mamă) se câștigă individual, cred totuși că putem fi ajutați și putem la rândul nostru ajuta la mântuirea altora. În trecerea lui pe pământ, domnul profesor Oanea a dăruit mult spre folosul mântuirii altora și sunt convins că pentru acest OM moartea a reprezentat o poartă spre lumina veșnică.
Mi-am intitulat acest text „La revedere, Domnule Profesor!” și nu adio … sau rămas bun. Am ales un titlu cât o certitudine: pentru că eu știu că acest om deplin, cu atâtea generații de elevi care îl poartă în amintirile lor frumoase, cu atâția discipoli care îi vor urma modelul de generozitate și dăruire, cu o familie robustă și frumoasă, acest om va trece dincolo în veșnicia luminii inițiale. Am ales un titlu cât o speranță: pentru că eu sper că și datorită valorilor preluate de la domnul profesor Oanea voi continua să trăiesc până la final în bucuria darului, continuând să parcurg cea mai importantă și lungă dintre distanțe, distanța înspre înlăuntru, de la sine până la sine, și astfel mă voi bucura și eu când va veni timpul de o trecere în veșnicie și de bucuria revederii cu bunul meu dascăl!
Poemul de mai jos a fost scris în câteva minute, născându-se aproape organic, pe data de 08.02.2019, atunci când încă nu știam nimic despre lupta domnului profesor cu boala și apropierea lui de poarta spre lumina finala. Citindu-l, realizez cât de bine reflectă ce simt acum și că până și titlul lui original, în lumina acestei vești, mă sensibilizează până la lacrimi!
Veste!
Mă naște un gând…
Umed…pământ.
Mă cheamă o privire…
Moartă…amintire.
Mă doare o stâncă…
Mult prea adâncă.
Mă-ncearcă un dor…
Dezaripatul, înspre ÎnLăUntru zbor!!!
Încerc să vorbesc…
Mă zbat să dau de veste…
Înțelegând, am amuțit!
Dincolo de lume, Lumina care m-a născut…Mă Este!!!
Conf. dr. Daniel Onofrei, Departamentul de Matematică, Universitatea din Houston, SUA