Titlul nu-mi aparține: l-am luat de pe coperta cărții lui Mircea M. Ionescu. Undeva, autorul scrie: „Hagi nu a fost un om, domnilor! Ci o stare de spirit. Hagi a fost nevoia noastră de iluzii, de frumos. Drogul legal prin care am îndurat mai ușor viața asta de rahat.” De unde se vede că Naționala României va fi condusă de o stare de spirit, de nevoia de iluzii și de necesara inserție de drog legal.
Mai rămâne să găsim și un selecționer.
Ce să te aștepți de la o Federație căreia îi e lene să gândească? Cu fundul înșurubat pe scaun, domniile lor preling la infinit printre degete boabele acelorași mătănii: Pițurcă, Hagi, Iordănescu, Olăroiu, Bölöni… Dacă n-o fi unul, fi-va celălalt. De ornament, apar și soluții de urgență – cum ar fi „nebunul Schäfer” (de unde l-or fi scos și p-ăsta, că, din câte știu, antrenează o amărâtă de echipă azeră!), care, oricum, niciodată nu se materializează. S-ar zice că Federația se ferește de improvizații și aventuri, mizând pe certitudini. Ce ne spune nouă „certitudinea” Hagi? Că are firmă, că stă sus în box-office-ul fotbaliatorilor, că a știut „să dea bine în minge” și că are pe răboj zece ani de antrenorat. Chiar are? N-are! Într-un întreg deceniu, a antrenat efectiv vreo doi ani și jumătate. A trecut ca un accelerat întârziat pe la Timișoara și Steaua, a ratat cu Naționala calificarea la Mondial (vă mai amintiți nenorocitul meci cu Slovenia?) și a îngropat de-a binelea pe biata Galatasaray. Bun pentru Națională!
Înțeleg să readuci într-un post cheie pe cel care l-a onorat cândva, demonstrând că poate. Numai că la noi se practică sistemul fântânilor arteziene, care vântură aceeași apă, în circuit închis, azvârlind-o spre slăvi ca s-o prăvale, legic, de unde a luat-o. Sus Pițurcă, jos Pițurcă, iar Pițurcă. Sus Hagi, jos Hagi, iar Hagi! Ce să-ți mai bați capul cu laborioase investigații și tratative în postata necuprinsă a fotbalului de pe mapamond, când în curtea Federației încă există locul de parcare pentru mașina lui Hagi, adeverința medicală de la dosar n-a expirat și, mai ales, nu-i nevoie să explici nimănui cine-i regele republicii române a fotbalului chior. A, n-are performanțe? Or să vină, că-i băiat tânăr și de viitor. Patentul românesc „Sus Tudorache, jos Tudorache!” ne izbăvește de griji, nevoi, durere: dacă Schäfer ăsta are boala agresării cameristelor, vreun bunic comunist, ori un psoriazis pe nas care-i afectează concentrarea și vederea periferică? Decât să riscăm, mai bine înapoi la mediocritățile consacrate. Hagi e de-al nostru, din popor, știe ce poate (noi știm și ce nu poate), cândva dădea minunat în minge (amintiți-vă golul de la Nairobi!); cuplându-l cu Iordănescu, avem acces și la serviciile Divinității, fiindcă generalul de carton se-nchină de cinșpe ori pe zi, văzând-o pe fecioara Maria chiar când se uită la Roberta Anastase.
Vă amintiți ce entuziasmant dribla Maradona? Cum să nu fie bun de selecționer? Și bun a mai fost! Soluția păguboasă „omul potrivit la locul potrivit pentru altul”, practicată îndârjit în politică, barem are justificarea cinică a apartenenței de gașcă; în sport, unde performanța nu ține seama de culoarea carnetului de partid, e-o prostie imensă să înscăunezi într-un post ce pretinde în primul rând investiție de gândire profundă și matură un băiat (minunat, de altfel) tare-n picior. Comunicatul Federației spune că Hagi ar urma să reformeze și să modernizeze fotbalul românesc. Cum, la noi, reformare și modernizare înseamnă doar tăiere și belire, mă-ntreb ce tulee mai are de jumulit Hagi, când biata făptură a fotbalului românesc e numai piele, os și… pretenții.
Din greșeală în greșeală, spre victoria finală. Regele gol!
