La rând, ca la moară

Am trăit o viață printre cărți – ale altora și ale mele. De unde, probabil, și respectul exagerat, poate chiar de-a dreptul atavic, pentru filele tipărite și adunate între două coperți. Atavismul presupune preluarea unor particularități provenite de la ascendenți îndepărtați – în ce mă privește nu prea cred c-ar fi cazul, dar în cine știe ce fund de veac bucovinean s-ar putea să fi viețuit odată și odată vreun Iacoban dăruit cu pricepere într-ale scrisului și tiparului… Până acum, cartea a tezaurizat timp de milenii toată înțelepciunea și experiența omenirii, slujind în egală măsură științele, artele, religiile; i-a sosit, se zice, vremea să se retragă și să doarmă somn cataleptic în raft de bibliotecă.
Nu s-a născut, cum în general se spune, odată cu tiparul lui Gutenberg; cartea există nici nu se mai știe exact de când, spre a consemna și valida public pașii creativității umane, dar și pentru a înfrunta uitarea veacurilor. Sigur că, într-o lume în care Becali semnează cărți, respectul pentru acest produs de elită al spiritului se topește pe zi ce trece, iar substituenții electronici zburdă în voie și cuceresc fără prea mare efort o redută abandonată. Apariția unei cărți constituia până nu demult un eveniment; încet-încet, a ajuns să se îngroape în cea mai deplină banalitate. Motivul? Nu numai cititorul trebuie să respecte cartea, ci și făuritorii ei. Ce face Ion Ionescu din Târgu Bujor dacă vrea să-și publice un op? Mai întâi, tocmește un pălmaș care să i-o așeze pe un stick, DVD, CD. După care, liber fiind în liberă țară, cu gadgetul electronic în buzunar, se prezantă fie la o editură, fie direct la tipografie. La ambele destinații, obligatorie este doar plata. Nici într-un loc, nici în celălalt, nimeni nu se ostenește să citească, barem în diagonală, manuscrisul. La ce bun?
Editarea e-o simplă prestare de servicii. Respingerea vreunui manuscris exclusă, câtă vreme produce gaură-n bugetul editurii! Dintre cele câteva mii de edituri înregistrate în România (înainte de 1989 erau 24, cu tot cu cele departamentale) doar câteva au realmente prestigiu, sigla imprimată pe copertă contând cumva în destinul cărții. În rest, vară și fum: primul ce-a plătit e primul servit și, dacă nu-i rând prea mare la moara-tiparniță, poți primi cartea finisată în aceeași zi. Desigur, în tiraj de complezență: 100-200 ex. Sunt destule pentru prieteni, dușmani, pentru dosarul de pensie, foruri, șefi, trimitere la reviste și la biblioteca urbei. Dacă, unele, ajung și-n librărie (45% comisionul librarilor!), de regulă zac și, oricum, rar depășesc perimetrul județului.
Tiparnițele încurajează autorlâcul, cultivă interesat orgoliile și, inundând tarabele cu potopul aparițiilor de tot soiul, generează confuzie și, în ultimă instanță, dezinteres față de carte. Carte care, prin nestăvilită și necontrolată extensie, e primejduită de extincție, în favoarea variantei electronice. Veți spune: cum, nici așa nu e bine, cu acces liber la tipar, după ce atâtea decenii ne-am plâns de cenzură și de piedicile administrative? Sigur că-i bine, normal, sănătos, european dacă n-am fi preluat din democrație doar pospaiul de suprafață, lăcomindu-ne la drepturi și uitând îndatoririle. Editurile respectabile de pretutindeni (câteva și la noi) au un board alcătuit din personalități de prestigiu ce acordă anumit gir oricărei apariții. Manuscrisul se trimite la tipar doar dacă-i susținut de reputați specialiști în domeniu. Desigur, există și subzistă producția minoră de carte oarecare, plătită de autor; la noi, asta predomină. Includ aici și sponsorizările „în orb”, fără legătură cu substanța manuscrisului, ci doar cu știința persuasiunii și box-office-ul solicitantului. Câte din mia de edituri au în statul de personal și funcția „redactor de carte”? Ori de corector? Oribila cenzură n-o regretă nimeni; regretabilă este doar preschimbarea editurii în casă inertă de prestării servicii.
Cum era odinioară? Se ajunsese în extrema cealaltă – de fapt, în extrema extremelor. Ca să apară, cartea trebuia să figureze într-un plan editorial aprobat cu un an înainte de vreo șase foruri cu drept de veto, abia după aceea intrând în scenă și Cenzura. Trimisă la tipar, cartea se imprima în funcție de „spațiul grafic” alocat tipografiei, adică, de cantitatea de hârtie repartizată – niciodată îndeajuns. Procesul poligrafic (culegere literă cu literă, în plumb) dura săptămâni și luni de zile. Și totuși, în pofida acestui mecanism terifiant și drăcesc, au văzut lumina tiparului și maculatură politică, dar și numeroase apariții oricând valabile și ca substanță, și esteticește. Nașterea era cumplit de grea, statul nu investea nici un leu, cartea susținându-se prin vânzare liberă și prin echilibrarea între vandabil și greu vandabil. Acum, nașterea e-o bucurie făr-de durere, o întâmplare ca oricare alta. Călinescu spunea că apariția oricărei cărți s-ar cuveni sărbătorită prin arborarea drapelului național. Nu se gândea, pe atunci, și la eventualitatea steagului de doliu.