La Putna, cu pașaport!

Cât pe ce să avem nevoie de pașaport pentru a ne închina la mormântul lui Ștefan de la Putna! Episodul este prea puțin cunoscut; poate și-l amintesc bătrânii din împrejurimile Putnei, iar istoricii, desigur, nu-l ignoră. Pentru generațiile tinere mai ales, rămâne filă neștiută din cronica unor evenimente eroic-tragice petrecute nu chiar departe de zilele noastre. Atotputernicia internetului l-a făcut, de curând, public.
La 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică somează România printr-un ultimatum să evacueze teritoriul Bucovinei de Nord, „ce-i aparține”. Față de harta convenită (adicătelea… impusă de ruși), Armata Roșie ocupă samavolnic două enclave, Putna și Herța, care nu figurau printre teritoriile revendicate de cuceritori. Entuziasmul acaparatorilor nu mai ținea seama nici de ordinele propriilor comandanți; tentația Putnei, cu presupusele comori ascunse în mănăstire, avea, de altfel, temei și precedent… istoric.
Cu trei veacuri înainte, cazacii lui Hmelnițchi (ginerele nefericitului Vasile Lupu, obligat din „rațiuni de stat”, să-și dea fiica unui bădăran primitiv și necioplit) s-au apucat să demoleze construcțiile mănăstirești de la Putna (1653) în căutarea legendarului aur îngropat, zice-se, sub vechile zidiri de voievodul Ștefan. S-au ales, până la urmă, doar cu plumbul de la acoperiș „de au făcut glonțuri de pușcă”, cum zice cronicarul, dar biserica mănăstirii au distrus-o aproape în întregime. Neculce dă vina pe Vasile Lupu, care ar fi încuviințat nelegiuirea, da-i puțin probabil, câtă vreme chiar Vasile Vodă a început imediat reconstrucția (n-a dus-o decât „din temelie, din pământ, până-n ferești, că i-a și luat Dumnezeu domnia”).
La 1691, scrie Iorga, „o ceată de cazaci, drăgani și joimiri înhăitați cu dânșii”, au jefuit și dat foc la ceea ce mai rămăsese din mănăstire. Cum se vede, urmașii urmașilor lui Hmelnițchi erau foarte aproape de repetarea isprăvilor strămoșilor. Aveau și un firav „temei legal”: cererea insistentă a… localnicilor!
La Putna, nu departe de mănăstire, funcționa o fabrică de sticlă aflată în proprietatea unui oarecare Fischer. Care, alarmat că rămâne fără sticlari (muncitorii proveneau din satele alăturate, iar noua linie de demarcație despărțea Putna de restul așezărilor din preajmă), s-a pus în fruntea unei delegații și, cu jalba în proțap, a cerut comandatului sovietic ca teritoriul ocupat „din inerție” să rămână în URSS. Un scenariu asemănător se petrecuse la Herța, unde o delegație similară, condusă de veterinarul Weissman, a invitat stăruitor armata sovietică să ocupe zona pentru vecie. Putna a rămas românească și Herța pierdută datorită reacțiilor diferite ale comandanților noștri. În primul caz au ales să riposteze, în cel de al doilea, s-au împăcat cu soarta. Grupul de cavalerie 25 din Rădăuți, comandat de căpitanul Ioan Tobă-Hatmanu, a primit ordinul „marș galop la Gura Putnei și satul Putna, care este amenințat”. După lupte de o noapte, soldate cu morți și răniți, rușii sunt respinși și obligați să se retragă dincolo de noua linie a abuzivei granițe. Prima grijă a ofițerului român a fost să încarce tezaurul mănăstiresc în două camioane militare și să-l expedieze la Cozia. De menționat că sovieticii, deși dețineau superioritatea netă și capacitate de reintervenție, n-au făcut-o, vădindu-se că, până la urmă, pricazu-i pricaz și harta, hartă chiar și pentru armia rusă. Scuze nu și-au cerut, dar nici Putna n-au reocupat-o. De uitat întâmplarea, n-au uitat-o, drept pentru care Ioan Tobă-Hatmanu a trebuit să îndure, după 1948, 16 ani de Siberie. Dacă și trupele din garnizoana Dorohoi ar fi reacționat precum cele din Rădăuți, ținutul Herței rămânea românesc! Ca să vezi (și să nu crezi) cum se scrie istoria!
Bătrân și bolnav, pensionarul Ioan Tobă-Hatmanu, cel care a salvat valorile Putnei, a solicitat Patriarhului un ajutor „așa cum Prea Fericirea voastră va hotărî”. Nu știm ce răspuns a primit.