La plăcinte, înainte!

Întâi de toate, rog să mi se îngăduie un flash politic. Teribil de vocali, viteji și bătăioși se arată liderii sindicali când se discută mărirea salariilor! Sunt aceiași lideri care, când Băsescu a anunțat tăierea lefurilor, n-au scos o vorbuliță. La plăcinte, înainte, la război, înapoi!
După care, la plebicist – adică, la fotbal. Că, în sfârșit… s-a sfârșit campionatul. L-am blefturit și cârâit tot timpul, dar iată cât de goale ni-s acum după-amiezile! O temă de cercetare: cum de izbutește fotbalul să fenteze legile pieții? Dacă trenurile n-au călători, CFR le suspendă, ba chiar desființează și liniile. Dacă stadioanele-s goale, nimeni nu se impacientează – „asta e!”. Când vezi ditamai hardughia de arenă (Timișoara, Tr. Severin, Chiajna, Voluntari, Tg. Mureș, Ploiești) cu câte-o mână de speriați oploșiți în tribune este cât se poate de firesc să te întrebi „cui prodest?” Vechii romani spuneau că poporului trebuie să-i asiguri pâine și circ. Cu pâinea, în mare, ne descurcăm cumva. Circul adevărat s-a mutat de mult în platourile televiziunilor, ovalul stadioanelor găzduind reprezentații care mai interesează, din când în când, doar falanga microbiștilor. Și construim stadioane noi (Craiova, Tg. Jiu), așezând carul înaintea boilor. Sigur, tot ce se clădește e un bun clădit, rămâne țării, dacă n-are cum s-o facă azi, sperăm să-și dovedească utilitatea mâine – numai că întâi și-ntâi s-ar cuveni să construim fotbalul care să umple tribunele. Dacă enoriașii nu vin la biserică n-o fi chiar vina patriarhului, cât a parohului; mă tem că, în fotbal, responsabilitățile se inversează, întru confirmarea zicerii că peștele de la cap se-mpute. Mai multă dăruire, bună-credință și chiar competență afli jos, la bază; cu cât urci scara ierarhică, ești obligat să observi că domină tot mai evident improvizația, rapacitatea, nesimțirea, grobianismul și fandoseala pe bani publici (că publici sunt oricum, chiar dacă nu curg toți direct din punga statului). Nu-l regret deloc pe Sandu, dar mă-ntreb de unde a ieșit acest imberb Burleanu, sub oblăduirea oloagă a căruia campioana României se decide la TAS și cupa înmânată celor din Voluntari este inscripționată cu numele învinșilor. De râsul curcilor! Iar scena cu bodiguarzii protejându-l (de cine?) pe majestatea sa Burleanu amintește izbitor de Idi Amin Dada și de Bokassa & comp!
În popor, despre astfel de personaje se spune că „au pierdut legătura cu pământul”: prezidentul Burleanu s-a instalat în buduroiul cu miere și nu se dă dus oricât l-ar afuma presa și l-ar deligitima rezultatele. A-nvățat mecanismul pseudodemocrației interesului, a știut să se înconjoare de yes-mani cu drept de vot și iată-l baricadat în cuib străin: precum puiul de cuc, întâia grijă a fost să azvârle afară odraslele gazdei.
Stat în stat, FRF își face singură legile și le potrivește să servească întâi de toate interesele clientelei aciuate în preajma președintelui. Nu văd cum s-ar putea interveni din afară, țesătura este abil încâlcită, cu foloasele direcționate către camarilă și cu ponoasele externalizate în contul lui Daum. Carele nu-i chiar un oarecare în fotbalul european, dar la noi a picat ca musca-n lapte. Pur și simplu stârnește milă. N-a adus exact ceea ce se spera – idee de joc, soluții tactice, personalitate echipei.
Cât despre fotbalul din Moldova: Poli Iași iar e campioana play-out-ului; cum ar veni, în țara orbilor, chiorul e-mpărat. Față de condițiile ce (nu) le-au fost create, trupeții lui Neagoe se cuvin felicitați: al doilea an la rând au izbutit mai mult decât s-a sperat. Botoșaniul, echipă de elan, s-a dezumflat etapă de etapă, pierzându-și ce avea mai scump: taman elanul. Piatra Neamț a rămas doar cu gondola. Foresta împărtășește soarta pădurilor moldave: a jumulit-o de puncte care cum a vrut. Avem un nume nou în Liga a II-a, Știința Miroslava. Până acum, cea mai mare comună din județul Iași avea a se lăuda întâi de toate cu rezervația de la Uricani în care se prăsește caradașca monument al naturii; iat-o intrată și-n lumea fotbalului onorabil. Nimeni nu aștepta să câștige seria în dauna ambițioșilor maghiari de la Miercurea Ciuc. Este, până la urmă, și meritul primarului Niță, adept al filosofiei păunesciene „ce nu se poate, când totul se poate?”
În ziua meciului cu Polonia mă voi afla departe, într-o insulă din Atlantic până unde, sper, să nu răzbată decât veștile bune. Dum spiro…