La Pașcani, într-o mahala…

Anul și cartea! După debutul editorial din 1948 și, mai ales, din 2003 încoace, Leonard Gavriliu publică barem o carte pe an, câteodată chiar două-trei! În total, 44 de volume, la care se cuvin adăugate și cele peste 50 de cărți traduse din engleză, germană, italiană și franceză. Și asta pe lângă editarea trimestrială a revistei „Spiritul critic”, intrată în cel de al doilea deceniu de apariție – un CV nu numai de invidiat, ci și demn de o carte a recordurilor, fiindcă vivacele condeier pășcănean a împlinit 87 de ani!
Nu-s deloc cărți oarecari și nici doar de literatură („Dicționarul de cerebrologie” numără aproape 1.000 de pagini!), ci lucrări din domenii varii, apte, cele mai multe, să onoreze raftul oricărei biblioteci.
Apariția acestei primăveri se intitulează „Întâmplări din locul unde nu s-a întâmplat nimic”, o carte cu intenție polemică, menită să combată „miopia crasă a celor incapabili să vadă colosala ironie exprimată de romanul lui Mihail Sadoveanu, roman al unor cutremurătoare întâmplări” (n.n.: paricid, duble sinucideri ș.a.). Care va să zică, ar fi o eroare de optică hermeneutică să se considere spațiul narațiunii sadoveniene un „loc unde nu se întâmplă nimic” – dar așijderea și Pașcanii, cum sugerează venerabilul autor, cetățean de onoare al urbei de pe Siret. Drept pentru care un număr de 11 schițe și un interviu (care, la drept vorbind, nu-și prea află locul între cele două coperți) își propun să demonstreze existența unui autentic Macondo pășcănean, cu eroi, de ce nu, mari și de fapte, și de patimi. Este, se pare, o intenție de-a dreptul obsesivă, câtă vreme o putem desluși și-n alte cărți ale lui Gavriliu, în bună măsură autobiografice, cu întâmplări ordonate de-a lungul unor cursuri de apă: „Aventuri pe Siret” (2001), „Aventuri pe Jijia și Bahlui” (2005), „Aventuri pe Bega și Dâmbovița și la Apa Sucevii” (2006), „Aventuri pe Bega, Dâmbovița și Mureș” (2009). Teza ar fi aceea că locul unde nu se întâmplă nimic nu există, ca și trăirile molcome, cvasi-inerte, atribuite târgului moldovenesc, titlul sadovenian urmând să fie interpretat ca derutant-ironic. Din cartea lui Gavriliu aflăm despre ghinionistul Ion Ursu, asaltat crunt de reclame și rătăcitor dezorientat prin labirintul Kaufland-urilor, atât de agresat de dezmățul publicitar încât era să fie accidentat la trecerea străzii, despre telefono-surpriza Lenței, râvnitoare la „dezmierdarea cu vorba”, despre aventurile automobilistice ale lui Pișpirică, îl cunoaștem pe Toader Bâcu, „omul care și-a pescuit moartea” atingând cu lanseta firele de înaltă tensiune, suferim alături de autor pentru moartea maidanezului Cuțulache (excelentă și impresionantă această schiță, adevărată bijuterie!), mai departe ni se povestește cum a căzut elevul Hrițac sub masă, victimă a unui idiot concurs de ingerat „tării”, apoi luăm cunoștință despre virtuțile poantei epigramistice, urmărim peripețiile de-a dreptul fantastice ale unui „revelion cu vin de Răcăciuni”, după care și aventurile unor șoferi cărora viscolul le-a temperat pornirile erotice, suntem luați martori ai degradării umane la care a ajuns, total neașteptat, doctorul Băbău, și, în fine, suntem inițiați în misterele stabilirii unei paternități în mahala. Ceea ce, desigur, se poate petrece și la case mai mari, numai că puțin spectaculoasele evenimente capătă proporții mitice în mentalul eroilor lui Gavriliu, în ultimă instanță demonstrându-se că marile bucurii și marile decepții se consumă la aceeași temperatură sufletească și cu la fel de nebănuite consecințe, indiferent unde GPS-ul stabilește locația (oribil termen!) respectivelor trăiri. Este o carte scrisă cinstit, fără farafastâcuri, cu acut spirit de observație, cu subînțeleasă compătimire și pentru cei „umiliți și obidiți”, dar și pentru „realizații” vremurilor de altă dată și de acum.
P.S.
Aflăm, din ultima carte a lui Lucian Boia, că românii transilvăneni n-au dorit, în 1918, unirea cu țara: le-a fost impusă abuziv și nedemocratic. Mai aflăm că Biserica Ortodoxă Română a fost marele adversar al Marii Uniri. Fără comentarii – cel puțin deocamdată. Pentru cine nu știe: Lucian Boia, autorul unui lung șir de „demitizări” ale istoriei românilor, este profesor și-și instruiește studenții în România, la Universitatea București.