Chiar dacă nu a apucat să antreneze decât trei sezoane pe Areni, Marin Barbu rămâne fără-ndoială una dintre figurile marcante ale fotbalului sucevean. A fost sufletul marii echipe a Forestei, formație care, avându-l pe Barbu pe banca tehnică, a înregistrat cel mai surprinzător rezultat din istoria fotbalului românesc, un neverosimil 5-4 pe terenul campioanei Dinamo, după ce în minutul 60 „câinii roșii” conduceau cu un liniștitor 4-0. Interviul de mai jos prezintă, în stilul direct și efervescent al interlocutorului, întâmplări mai puțin știute din cariera de jucător și antrenor a lui „Magiun”.
A fost coechipier cu Iordănescu, Sameș sau T. Stoica
-Puțină lume știe că sunteți un produs 100% al clubului Steaua București, echipă pentru care ați evoluat la toate categoriile de vârstă, începând de la copii și juniori și mai apoi la tineret și seniori.
– Nu mulți fotbaliști se pot lăuda cu acest lucru, poate doar un Iordănescu, Sameș, Ștefănescu sau Ad. Ionescu. Pe timpul ăla existau la Steaua două centre puternice de copii și juniori în două locații diferite, unul în Ghencea și altul la stadionul „23 August”, în cealaltă parte a Bucureștiului. Ca urmare a acestui fapt, în anii 70-80 Steaua producea jucători pe bandă rulantă, primele două eșaloane fiind pline de fotbaliști formați la cele două centre. Steaua m-a format ca fotbalist și ca om, acolo am învățat cu adevărat ce sunt ordinea și disciplina. În plus, am avut șansa să evoluez alături de nume de legendă ale fotbalului românesc, precum Iordănescu, Sameș, Iordache, T. Stoica, Balint, Fl. Marin sau Anghelini.
– După despărțirea de Steaua, în anul 1983 ați ajuns la FC Olt, formație aflată în sfera de influență a familiei Ceaușescu.
– La Scornicești era ca-n Vestul sălbatic, ne ținea antrenorul Florin Halagian în cantonament toată săptămâna. O singură zi liberă aveam în acest răstimp, ca să ne vedem familia. Pe de altă parte, ca fotbaliști la FC Olt în vremea comunismului nu duceam lipsă de nimic. Ca să vă dau un exemplu, „Hala” avea un câine boxer care mânca la prânz numai ficăței de pasăre și mușchi de porc la grătar, alimente pe care mulți oameni le vedeau numai la televizor în acele timpuri. De echipă se ocupa Ilie Bărbulescu, cumnatul lui Ceaușescu, un om care iubea extraordinar de mult fotbalul.
-După doar un singur sezon v-ați transferat la FC Brașov, formație pentru care ați evoluat în 154 de partide pe prima scenă a fotbalului românesc, marcând și 42 de goluri.
– Perioada de șapte ani petrecută la Brașov a fost cea mai importantă din cariera mea de jucător, acolo m-am împlinit atât din punct de vedere fotbalistic, cât și financiar. Cu FC Brașov am avut șansa să văd aproape toată lumea, am fost prima echipă din România care a ajuns în Dubai. Am avut privilegiul să joc meci de meci cu 25.000 de spectatori în tribună, ca să nu mai vorbesc de derbiurile cu Steaua, Dinamo sau Victoria, când pe Municipal se adunau în jur de 40.000 de fani. Ca un amănunt interesant, primul meu antrenor la Brașov a fost Marcel Goran, un fost fotbalist sucevean.
– În calitatea dumneavoastră de fotbalist la FC Brașov ați participat din teren la meciul de debut al unei formații sucevene pe prima scenă a fotbalului românesc. Se întâmpla în 1987, pe Areni, într-un meci câștigat de CSM cu scorul de 3-1.
– Îmi amintesc foarte bine acel meci, am jucat în fața unui stadion arhiplin, cei care nu au mai prins bilete erau cățărați prin copaci și pe blocurile din jur. Noi am condus cu 1-0 prin golul marcat de Mărgărit din centrarea mea, însă, impulsionați puternic de public, sucevenii au reușit să întoarcă până la urmă soarta meciului.
Barbu: Căldăruș ne lua în primire încă de la vestiare
– Apropo, cum era perceput fotbalul sucevean în acea perioadă, știu că ați fost în mai multe rânduri adversar în teren al CSM-ului.
– Pe atunci echipa Sucevei făcea legea în Divizia B, aveam niște lupte crâncene cu ei, dar și ei cu noi. Căldăruș, Cozma și regretatul Pantelimon ne luau la încins încă de la vestiare, era greu să le facem față, mai ales pe Areni. Pe când evoluam la Sfântu Gheorghe am izbutit să-i învingem o dată cu 3-0, cred că a fost cea mai severă înfrângere pe care au încasat-o sucevenii în decurs de cinci-șase ani.
– În 1994, la vârsta de 36 de ani, ați decis să vă agățați ghetele în cui și v-ați apucat de antrenorat.
– Am învățat tainele acestei meserii la Precizia Săcele, formație pe care am luat-o din județ și în doar trei ani am ajuns să ne luptăm pentru promovarea în Divizia A. Eugen Huțu mi-a urmărit atent ascensiunea și m-a adus la Foresta în anul 1997. Perioada petrecută la Suceava a fost cea mai frumoasă din cariera mea de antrenor, am simțit un sprijin fantastic atât din partea publicului, cât și a președintelui Eugen Huțu.
Primă de 2.000 de dolari la celebrul meci cu Dinamo
– Apropo, cum era Eugen Huțu ca om?
– Era un tip sufletist, care a ajutat multă lume în acea perioadă. Și-a riscat averea și până la urmă a pierdut-o pentru binele fotbalului din Suceava. Erau unii care trebuiau să-l ajute, dar până la urmă au sfârșit prin a-l lovi pe la spate. Poate și acesta să fie un blestem, în sensul că de când a plecat Eugen Huțu de la Suceava, fotbalul de aici e într-un continuu război cu el însuși. Dacă nu va pune cineva în sfârșit piciorul în prag, va mai trece încă multă vreme până când Suceava va avea din nou un fotbal care să facă onoare minunatului public de pe Areni.
– Știu că nici dumneavoastră nu ați avut o relație perfectă cu patronul Forestei, a fost mai degrabă una tumultuoasă.
– Ne-am mai certat noi de câteva ori, dar până la urmă a văzut că pe probleme de fotbal eu sunt cel care are dreptate. Ca orice om, avea și el defectele lui, însă când venea vorba să ajute pe cineva, nu ezita. Îi plăceau și distracțiile, iar când echipa câștiga era mai mare dragul să stai în preajma lui, nu și invers.
– Referitor la celebrul meci cu Dinamo, vă mai amintiți cu ce sumă de bani v-a premiat clubul pentru acea incredibilă victorie?
– Cred că fiecare titular a primit câte 2.000 de dolari, erau bani frumoși în anul 2000. Apropo de prime, să vă spun o greșeală pe care o tot repeta Eugen Huțu. În acea perioadă toate echipele de nivelul nostru jucau pe 300 de dolari acasă și pe 600 în deplasare. În dorința de a-i motiva suplimentar pe jucători, el ajuns să promită sume de bani mult mai mari, dar nu a putut să se țină de cuvânt în totalitate, fapt ce a stârnit nu o dată discuții în vestiar. Așa că, pentru a păstra ordinea, trebuia să intervin eu, să mai țip la unul și să-l altoiesc pe altul.
– Revenind la meciul secolului din Ștefan cel Mare, se spune că la pauză, la scorul de 0-3, Eugen Huțu a părăsit negru de supărare stadionul și a anunțat că antrenorul principal și directorul sportiv Mircea Crainiciuc sunt demiși.
– Așa este, dar eu habar n-am avut de lucrul acesta și am intrat în vestiar hotărât să-mi trezesc jucătorii. Pe vreo doi i-am cam înghesuit, pe alții doi i-am tras de păr, iar după reluare totul s-a schimbat în favoarea noastră ca prin minune. Îmi amintesc că, imediat după meci, delegatul nostru, Aurel Dinu, l-a sunat fericit la maxim pe Eugen Huțu, strigând: „Șefu’, am câștigat cu 5-4!”, numai că acesta, nevenindu-i să creadă, l-a luat la înjurături și i-a închis telefonul în nas.
Barajul cu FC Baia Mare, coșmarul carierei pentru „Magiun”
– Pe cât de imensă a fost bucuria de după victoria cu Dinamo, la fel de mare a fost coșmarul produs de cele două meciuri de baraj pentru menținerea în Divizia A cu FC Baia Mare, care aveau să conducă până la urmă la falimentul și dispariția Forestei de pe harta fotbalului românesc.
– Numai bunul Dumnezeu n-a vrut să ieșim victorioși din acea încleștare. În meciul tur, am ratat cinci-șase ocazii clare de gol, iar ei au marcat dintr-un șut de la 40 de metri. În retur, pe Areni, am făcut 2-0 rapid, am mai avut și un 11 metri neacordat de Alexandru Tudor, după care băimărenii au înscris golul calificării total împotriva cursului jocului, tot dintr-un șut rătăcit. Să știți că aveam echipă bună, țin minte că în returul sezonului 2000-2001 nici n-am pierdut, nici n-am prea câștigat, adunând nu mai puțin de 11 rezultate de egalitate, două victorii și patru înfrângeri. Până la urmă am picat în Divizia B după ce am încheiat prima parte a sezonului pe locul 5. Din punctul meu de vedere, am și fost ajutați să retrogradăm. În pauza de iarnă Steaua ne-a lăsat fără cei trei jucători împrumutați, Nae, Niță și D. Munteanu, ca să nu mai vorbim de tratamentul pe care-l primeam din partea arbitrilor.
– Acea echipă avea calitate, o demonstrează faptul că majoritatea fotbaliștilor care alcătuiau lotul Forestei, mă refer aici la Semeghin, Bălan, Goian, Șchiopu, Brujan, Păcurar sau Botan au continuat să evolueze ani buni în Liga I, dar la alte formații.
– Vă spun sincer, dacă nu se întâmpla dezastrul de la baraj, am fi stat ani buni în Divizia A. Construisem deja o echipă omogenă, formată din jucători valoroși, cu vârste cuprinse între 22 și 27 de ani.
Bălan și Semeghin erau uitați în cazarmă atunci când greșeau
– Că tot am adus vorba de Bălan și Semeghin, e un lucru știut că n-au avut viață ușoară cu dumneavoastră la Foresta.
– Lui Bălan și lui Semeghin n-aveam ce să le reproșez la antrenamente, nu știu dacă mai găsești azi jucători ca să se pregătească ca ei la nivelul Ligii a II-a. Erau și ei tineri și credeau că tot ce zboară se mănâncă. În decursul colaborării noastre, am abordat toate metodele pentru a mă face înțeles. Am început cu vorba bună, după aia cu bătaia și am sfârșit prin a-i sechestra în unitatea în care-și satisfăceau stagiul militar. Am vorbit cu comandantul de acolo și i-am transmis doar atât: „Arde-i!”, și au mâncat o săptămână de instrucție la sânge. Dar repet, la antrenamente era mai mare dragul să-i vezi pregătindu-se. Să știți că fără muncă nu puteau să ajungă acolo unde au ajuns. Asta vreau să înțeleagă și tinerii fotbaliști suceveni de astăzi, că jucătorii din generația anilor 2000 aveau și ei scăpările lor, dar când era vorba de meciuri și antrenamente se dăruiau de mâncau pământul.
– Regretatul Mihai Baicu era tot un astfel de fotbalist special, pe care însă ați reușit să-l aduceți pe drumul cel bun.
– Mi-aduc aminte că în primul an în care a venit de la FC Național nu a jucat aproape deloc, a crezut că dacă are intrare la patron poate să-și permită orice. La începutul celui de-al doilea mandat al meu la Foresta, am avut o discuție în trei, eu cu el și cu Eugen Huțu și i-am transmis că dacă respectă principiile mele, colaborăm. Dacă nu, ori pleacă el, ori nu mai vin eu. Faptul că m-am făcut înțeles până la urmă este reprezentat de faptul că Baicu a devenit în timp record golgeterul echipei, după care a prins un transfer senzașie în Serie B italiană, la Cittadela. După moartea lui au început să circule multe legende, dar să știți că Mihai nu era un băutor, era un tip așa, mai de salon, căruia îi plăcea să întrețină atmosfera.
Fannis era amenințat cu expulzarea
– La fel de spumoasă a fost și relația cu Eric Fannis. De atunci a apărut legenda cum că nu vă place să antrenați fotbaliști de culoare?
– Am auzit și eu varianta asta. N-a nimic cu fotbaliștii de culoare, dar nu-mi plac așa zișii stranieri plini de fițe și mofturi, care cred că dacă vin în România dau de fraieri. Lui Fannis i-am zis doar atât: „Vrei să te antrenezi, rămâi. Dacă nu, vezi că la ora 7 ai vapor”. Am avut și cu el unele probleme la început, dar l-am dat rapid pe brazdă. S-a integrat repede în colectiv și a ajuns să fie foarte îndrăgit de coechipierii săi. Era un om extraordinar și ne-am mai dori să avem și în prezent fotbaliști de valoarea lui Fannis la Suceava.
– Se spune că sunteți un antrenor căruia îi place să controleze viața fotbaliștilor?
– Un fotbalist nu poate da un randament maxim pe teren dacă viața sa particulară este plină de excese. În perioada Foresta știam că am în lot câțiva așa ziși aventurieri și am căutat pe cât posibil să-i fac să înțeleagă că fotbalul trebuie să fie pe primul plan. Uneori primeam fel de fel de informații în ceea ce-i privește și o dată sau de două ori am intrat pe nepusă masă în discoteca de la Casa de Cultură și am avut surpriza să văd că unii de acolo începeau să fugă de-a bușilea. Una peste alta, să știți că aveam o echipă cuminte, fiind tineri, era normal să mai iasă într-un club. Poate lui Papi Bălan îi plăcea puțin mai mult șprițul, dar ne-am bazat mult pe el ca jucător.
– Mai nou văd că încercați o reapropiere de Suceava. Ați acceptat propunerea de a consilia clubul Sporting, chiar dacă în paralel activați ca director sportiv la gruparea de prima ligă Astra Giurgiu.
– La rugămintea acționarului Ion Prichici, am venit să fac o evaluare a clubului și a potențialului jucătorilor tineri din lot. Am constat că Sporting dispune de 5-6 fotbaliști sub 21 de ani cum nu au multe echipe de eșalonul secund. Pregătiți corespunzător, Bâgu, Nechitoaia sau Azaharioaei pot face ușor pasul spre marea performanță. Am regăsit la fotbaliștii suceveni aceeași ambiție și dorință de a face efort, însușiri pe cale de dispariție la noi, în România.
– Sincer, cum vi se pare fotbalul sucevean în prezent, la 12 ani distanță de la ultima prezență în elita fotbalului românesc?
– Cred că sunt amabil dacă spun că a stat timpul în loc. Într-un regres puternic, atât la nivel de copii și juniori cât și în ceea ce privește infrastructura. Mare păcat că extraordinarul public sucevean este văduvit în continuare de un spectacol de calitate.
